Ciudat sentiment -marea

 

 

Ma gandesc  la mare ca la vesnicul cliseu, despre care scriu si in decembrie, inainte de Craciun, dar din cate se pare nu poti sa scapi de obsesii, decat exorcizandu-le si vorbind despre ele. Pana la urma merita si marea sa nu fie uitata in luna lui decembrie, ca un tribut a faptului ca  simt si acum sarea ei  pe pielea mea, desi au trecut cateva luni bune de cand s-a intamplat. O simt ca parte din mine, sarata si cruda, luxoasa si versatila, ca o profetie a tineretii si a verilor mele. Valurile ei  le simteam  in trup, in suflet si in calcule, singurul lucru de care imi  amintesc in  verile de atunci  petrecute pe nisip, este ca de plictiseala faceam  calcule in minte, privind soarele care lumina asa cum lumineaza politica din Romania – adica omniprezenta.  In mare s-au pierdut si iluziile mele  inghitite de valuri. Acolo a mai murit un vis si o bucata de suflet s-a dus ca si cum nu ar fi fost. Cazinoul unde oamenii odata isi jucau pe carti soarta si norocul,  sta impietrit ca un colos universal la marginea uscatului. Tristete si valuri, combinatie letala de tandrete si fizica, desi din fizica nu poti alege decat ecuatii stiintifice si cam atat.

Eu desi sunt o umanista convinsa, m-am trezit de multe ori ca imi calculez pasii rascolitori calcand,  prin suflet si prin trup. Asa m-am pierdut prin vise, visand ca sunt un trist far care arde totul in jur, consumandu-se ca o torta vie prin care se vad uneori naluci, alteori ruine. Si cand ma gandesc ca au existat niste fiinte care au trecut dincolo la imatura varsta de 18 ani, nu pot sa nu ma  cutremur  de atata fatidic al necunoscutului. Si sper  ca intr-o zi tot fatidicul asta sa se termine pentru ca nu stii ce cauti tu in el, cum  te  intrebi uneori si nu stii sa iti raspunzi. Asta e ca replica aia : Ce caut eu in viata mea? Nu stii de unde si pana unde a aparut, ca pana la urma de ai de platit ceva tot vei plati, dar ca sa sustina  ca faci parte din el, ca esti corp comun cu fatidicul si ca esti inseparabil de el, mi se pare cea mai proasta farsa facuta de univers,, asa ca un cadou aruncat de un zeu prea trist si prea plictisit, unor fiinte atat de proaste, incat sa creada orice gogomanie si orice gogoasa pe care viata le-o scoate in cale (si totusi, sa nu ne  supraevaluam, ca universul stie ca suntem prosti bata, ca tot suntem noi aici pe pamant..!!!)

Iarna marii este o fosta vara trecuta, care acum sta inghetata si infrigurata, ca si cum ar uda mereu si mereu ochii unor oameni care au fost prea fericiti  sa o salute. Si ea acum e trista, ciufuta si  involburata, paralizand cu udatura ei rece,  stancile odinioara arse  de soare.  Pe un pat de gheata de la malul marii, o fetita aduce marturie ca viata uneori se opreste in loc ca sa nu  respire, asa cum se opresc pescarusii pe catargele unor barci parasite si uitate. In sufletul incalzit de  caldura altui  suflet, domina tulburiul visiniu, culoarea incerta a seductiei si a mortii. E de vina  planeta  scorpionului, care fiind atat de magnetica, are activa si o latura a mortii- falsa ipocrizie a planetei norocului, Jupiter.

Si daca marea trudeste si imi promite ca imi rascumpara sufletul pe care  mi l-a luat, numar orele pana cand ma va regasi. Trista fata Morgana, marea albastra si rece de decembrie, inca isi suna sirenele nascatoare de osande si de ochi pierduti in ea… Tu ma sui pe un varf de lume si apoi ma arunci  in hau, ca si cum as fi un pescarus nestatornic si cinic ca are o asa soarta. In privirea mea nu mai sunt mari, ci  hauri – pierdere si uitare, abandonul unui om care a cunocut extazul si apoi a cunoscut si iadul. Iadul poate fi din lumea asta sau din cealalta, oricum ar fi intr-o zi il vei intalni. Dar mai bine stai in visul tau adolescentin si condu masina ta,  cu tine la volanul vietii tale, la capatul careia te va astepta o fiinta mai buna, cea mai buna varianta posibila din viata ta . Macar daca tot cazi in hau, sa fie haul din visul tau cu personaje  care te cunosc mai bine decat te cunosti tu, pentru ca daca te-ai cunoaste asa  bine cum te cunosc ele, te-ai plictisi ingrozitor si ai renunta de indata la toate privilegiile vietii. Oricum ar fi, sufletul invelit in cordonul ombilical al singuratatii,  va naste mereu si mereu fiorii noului nascut si asa  te-ar numi lumea: ochi, mare, suflet sau trecere. Pana la urma,  pescarusul a cazut pe nisip si trupul sau a devenit carne de scoici, intr-o metamorfoza trista a vietii, si in  cruda stupefactie ca a fost doar un pescarus si acum s-a dus.

Autor: ialinascrie

All of me loves all of you ... with words and pepperment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.