Blestemul Idilei

citat stelele

Idila era femeia care reflectase asupra multor lucruri in decursul anilor, fara sa stie ca rasturnarile bruste de situatii o vor conduce pe firul adevarului, ceea ce pentru restul lumii era destul de neverosimil. Cum ar fi putut trai cineva, intr-o bula temporala atatia ani? ce a dus la situatia asta? Cand s-a inceput? Nimeni nu putea sa-i dea un raspuns verosimil, pana intr-o noapte cand s-a trezit si totul s-a limpezit in capul ei. Barbatii care o dorisera erau pe departe mici copii pe langa piaza rea care ii fripsese toata tineretea. Un singur barbat, casatorit, in jurul caruia se invartise tot universul ei, fara sa isi dea seama, care locuia visa-vis, era junghiul mortal cu care se luptase de ani de zile. Cand Idila se ducea la mama ei, barbatul ii iesea in fata ca o piaza rea si o domina, ii intra in minte, prin sugestii si cuvinte mestesugite, blocandu-i cu energii malefice toata fiinta. Avea o forta demonica, o privire halucinanta, departe de a fi benefica sau binevoitoare. Nu erau decat atacuri si subterfugii energetice, pline de ura si venite din ura, cu cuvinte bine mestesugite, folosite ca arme mortale de a pune adversarul jos, indiferent ca era femeie. De fapt ura era si mai mare, pentru ca peste gard erau niste femei. Omul in visele lui, cred ca si-ar fi dorit-o pe Idila, dar fiind atat de cioclu, nu recunoastea nici fata de sine insusi acest adevar, asa incat daca ai fi avut de ales un dusman mai perfid, nu ai fi gasit altul decat pe asta.

Pana intr-o seara cand dupa 20 de ani, Idila ridicandu-se in capul oaselor, in mijlocul noptii, atunci cand inima se lupta cu demonul din mintea ei, il blestema pe barbat. Blestemul fu rostit ca un descantec, sau mai bine zis ca o urmare a legii cauza- efect, pe care acest vampir energetic si om perfid, o avea de tras. Nimeni nu stiuse lupta crunta din sufletul ei, decat acest om perfid care o intuia cu satisfactie, de cate ori se intalnea intamplator cu ea si care i-o si provocase, prin cai si mijloace neortodoxe si prin influentele demonice.

Femeia din ea suferise cat pentru zece vieti, pana cand un gand ii spusese ca nu va scapa de acest demon, pana nu il va fi blestemat. Si asa facu. Desi stia ca gresise ca nu se culcase cu italianul care o dorise atat de mult, atunci cand ea era in floarea tineretii si ca poate ar fi rezultat un copil din relatia cu italianul, la care locuise o perioada si care o ajutase atat emotional cat si financiar. Idila  stia ca gresise, ca a fost prea dura cu toti si mai ales cu ea  insasi, ca ratase sansele de a fi o femeie cu un trai fara griji, si ca  destinul ii trasase o linie invizibila implacabila, inca din start. Ca ce era viata, daca ea se pazea pe sine? ca trupul ei nu era nimic altceva decat un dar de negot pentru un barbat care ar fi trebuit sa o aiba, dar nu a avut-o? Toate astea ii veneau acum in capul ei ca un repros meschin si totusi omul negru era acolo, in umbra si veghease ca sa nu i se intample lucruri bune, pentru ca el si cu femeia lui sa fie de-asupra ei si a tot ceea ce reprezenta fiecare celula si urma de sange din fiinta ei, prea spirituala pentru lumea asta.

Si atunci cand isi dadu seama ca totul este pierdut si cand realiza ca poate fusese la mijloc magie neagra, amestecata cu multa ura si mazga de perfiditate, Idila isi spuse ca oamenii astia nu merita bunatatea ei. Tot ce putea sa faca acum, era sa ii rapuna cu indiferenta si cu uitare, pedeapsa cea mai crunta fiind faptul ca se mutase in Bucuresti, in orasul cu cele mai multe posibilitati din toata tara.

„Cand Dumnezeu te vrea, iti ridica talpa, ca sa nu se impiedice de piatra piciorul tau”- isi spuse Idila. In viata ei, care acum se apropia de 40, se perindau rude, prieteni, cunoscuti, oameni care o iubeau pentru modestia si inima mare pe care o avea, dar care nu stiau ca secretele ei cele mai adanci erau bine pastrate si suferintele unei fiinte prea sensibile, nu se puteau transmite in cuvinte. Cum ar fi putut? era cu neputinta. Cate femei nu or fi suferit in tacere din cauza unui barbat? cate femei nu au fost batjocorite de un barbat, pentru ca nu au vrut sa raspunda avansurilor lui? Dar acum situatia se schimbase. Idila il intalnise pe cel care era un vis pentru ea. Desi mult mai matura si cu o aura de mister in jurul capului, Idila era destul de desteapta  ca sa isi dea seama, ca George era trecator in viata ei. Dar o marcase profund, ca un buldozer care trece prin suflet si lasa o transee de vindecare in suflet. George era clarvazator, dependent de Dumnezeu ca de aer, opusul a tot ceea ce intalnise pana atunci, in viata ei. George era tipul cu nevasta si copil, implicat in viata ei, cao umbra care trece, dar care nu vrea sa raneasca, ci doar sa spuna lucrurilor pe nume. Era un fel de rasplata a universului, pentru toata suferinta pe care anii trecuti o avusese si care acum isi lua reversul medaliei. Idila fuma tigara de la tigara si se gandi ca ciocolata amara din Belgia, pe care o cumparase de la Supermarketul din colt, nu era atat de dulce, cat de dulce era tigara, pacatul ei si slabiciunea la care nu putea renunta. Pana la urma, fiecare om are cate un pacat, nu? si fiecare femeie este o pacatoasa, nu? Cat puteao femeie sa mai indure nu se stie, dar Idila stiuse ca va veni ziua cand va veni el si o va salva. De cine? In primul rand de demonii ei, de barbatul vecin care o chinuise fara sa-i ceara nimic ani de zile, dar care o voise rapusa la pamant, prin orice mijloace. Ea nu putea uita cum la moartea tatalui sau, omul asta pusese stapanire pe casa de femei din vecini ca o piaza rea, cum venisera ani de zile  numai blestem si probleme din cauza lui, cum acest barbat isi incalcase promisiunea in fata muribundului, de a avea grija de femei si cum dupa douazeci de ani  ii spuse printre dinti, cu o zeflemea incredibila, ca venind de la   oamenii mai avuti de peste gard ca ii este frica ca Idila, care era cunoscuta ca credincioasa, sa nu il treaca pe toaca la biserica (Deci omul avea mustrari de constiinta si singurul adevar era ca omul isi merita soarta). Telenovela era mai mult decat perfida, era desprinsa parca din Tragedia antica si totusi… cine putea sa razbune familia mai mult decat Idila? Idila era cea care cunostea toate subterfugiile familiei si ale mamei… apoi genunchii i se inmuiara, sufletul i se linisti ca dupa un spasm de teroare crunta ce o tinuse ani de zile, o durere nauca care ii era ca o fratie, disparu si  obsesia din minte se transforma din dorinta de razbunare in blestem. In momentul rostirii blestemului, demonul pleca departe, in zarea de unde venise. Sufletul ei  care de multe ori simtise ca iesea afara de atata naduf, se linisti ca si cum numai Dumnezeu ar fi putut sa o ispaseasca de raul ce i se facuse.

Luna iesea ca dupa o furtuna de nisip, care avusese loc intr-un #desert ce acum era racorit de ploaie. Si ce furtuna fusese pe lume, numai Idila stia si sufletul ei.

Autor: ialinascrie

All of me loves all of you ... with words and pepperment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.