Drumul spre iad este pavat cu intenții bune…

tren cu abur

 

Cât timp ti-ai pierdut să măsori, să calculezi și să lupți pentru nimicuri? Cât ai crezut că este destin și cât ai continuat  să te  pierzi în oameni, uitând de tine? Cât  te-ai amăgit? Credeai că Dumnezeu nu știe nimic din toate astea, credeai că dacă te închizi între  patru pereți, Dumnezeu o să moară. Ca acolo o să fii propriul tău rege- egoul tău și sufletul tău flămând și gol. Te-ai pierdut… într-un final ai crezut în orice ți-a ieșit în cale. Ai crezut și în rău și în bine. Ai trădat și ai fost laș.

Au trecut ani în fuga după ceva, fără să îti dai seama care este acel ceva pe care îl cauți. Cât ai luat din tine ca să pui în diete nesfârșite sau mai nou, în diete vegetariene fără ca acolo să-l întâlnești pe Dumnezeu? îți doresc să vezi viață în fața ta, așa și în spatele tau. Și în tine să ai viață, nu moarte. Chiar de știi că dincolo de sufletul tău, uneori  e pustiul-

acolo unde și iarba se usucă de dureri și de lacrimi.

Îți dorești să fii acasă.  Acolo unde acasă era o stare a sufletului. Nu te-ai săturat de minciuni? de spoieli? de vorbe interzise? Să știi că pustiul este o absență. Absența lui Dumnezeu. Iadul tău, Raiul tău, toate sunt într-o singură persoană -în tine. Dacă ai fi tu însuți ai fi înțelept. Ai construi imperii, ai dărâma ziduri. Ai fii fericit împotriva voinței unei lumi întregi. Ai pune întrebări si Dumnezeu ți-ar răspunde. El ți-ar da puterea să scoți din tine tot ce este bun, pentru că El a pus acolo binele. El l- a stropit și l-a altoit, ca să devii om. Apoi ai căzut așa cum cad stelele pe cer, în întuneric și în abis.

Acolo, monștrii tăi te așteptau ca să se bucure de tine. După ce ai trecut de final, ai realizat că acolo nu este finalul.

Acolo te așteptau canaliile pe care le-ai iubit- faima, banii, egoul.

Acum îți dai seama că nu ai iubit îndeajuns pâinea de pe masă. Nu ai iubit  destul capul pleșuv care se scula de pe pernă și striga după ajutor.  Nu ai iubit toamna cu strugurii copți, sânii mamei care au fost leagănul copilăriei, stropii verzi de ploaie care au căzut pe fața ta de copil, lacrimile dureroase ale unei bătrâne străvezii, geamul aburind în iernile sărace când murmurai o rugă, fără răbdarea de a aștepta destinul să vină o dată, în numele lui Dumnezeu… Nu ai iubit îndeajuns mâinile bătătorite de muncă și negre ca pământul în zi de vară. Nu ai iubit îndeajuns casa ce te-a crescut, pădurea care stătea ca o pildă în pragul serii, neavând nimic vulgar în ea. Nu ai iubit imaginea de om care îți apărea în vis, cerându-ți ajutorul. Morții care te strigau pe nume la fiecare răsărit, cerându-ți să îi pomenești. Nu ai iubit imaginea din icoană , ci ai respins-o ca o lipsă ce o aveai în suflet. Nu ai iubit copilul ce nu avea mamă și nu știa nimic din ce știi tu.

Ai lăsat o lume pentru o altă lume, când ai venit pe pământ. Mai rece, mai amăgitoare, mai tristă. Ai vrut să creezi, să fii stăpânul, să mori. Apoi a urmat o altă viață. Multe vieți în viața asta… și pentru fiecare ai luptat uneori ca să o păstrezi pe cea din momentul de acum, alte ori ca să ajungi la destinația vieții cât mai repede.

Ți-ai dat seama că silabele s-au transformat în îngeri, în nori, în râsete zglobii venite dintr-o altă viață.

Pe pășunea din grădina casei, acolo unde câțiva copii cu zulufi și orhidee în jurul lor, se jucau uitați într-o bulă de Rai. Cel mai bine este să uiți de tine, auzeai un glas limpede în cugetul tău,,, și atunci vei fi fericit. Doar tu și apa, nuferii și râsetele…podoabele erau prea naive ca să nu fie purtate, cerul era ca o clepsidră care vroia să se răstoarne peste noi. A fost în viața asta, sau în altă parte? Cert este că acum cerul este trist. Noroiul este un mare monument și  cugetul este o pepinieră de glasuri care ne sună în urechi. A venit toamna… citește o poezie și ia în pumni un mănunchi de frunze. În mănunchiul ăsta stau cuprinse poeziile lumii, mii de șoapte și incantații ritualice, gata gata să te elibereze și să ardă răul. Vor veni, într-o bună zi ei… care ei? americanii? nu, oștile de sfinți, de părinți trecuți și de îngeri lăsați să coboare pe pământ. Este doar o chestiune de limbaj, de lingvistică. Dacă emoticoanele se vor așeza într-o bună zi într-o ordine anume, atunci semnele o vor lua razna și nu oamenii ne vor spune ce să facem, ci îngerii din Cer. Ne vom trezi atât de liberi, încât vom fi curați ca diminețile în lanurile de lavandă. Culorile noastre vor fi culorile multelor stări pe care le vom avea: unii vor avea culoarea ironiei, alții pe cea a surâsului, iar alții vor avea culoarea iubirii sub formă de stea. Pentru fiecare va fi un loc bine definit.

Așa că lumea veche nu a dispărut, ci este în tine, în sângele tău negru sau roz și  de ce nu, chiar și în umbra ta de care multe ori te temi. Mai auzi câte un ecou care îți spune- învață, învață, că ce ai de făcut? Și până la urmă chiar așa, ce este de făcut altceva?

...drumul spre iad este pavat cu intenții bune.

 

Autor: ialinascrie

All of me loves all of you ... with words and pepperment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.