Idila și aeroporturile europene

c1b5b6137f996ac9d496db6a6688b3da

Idila își puse capul pe pernă. Pisica lingea din wiskasul din farfuriuță, apoi își lingea lăbuțele cu nesaț, ca și cum ar fi fost prima și ultima oară când avea ocazia să se pisicească. Ramura de artă pe care o sculptase de când era gravidă, nu se asemăna cu nimic altceva. Îi cumpărase Virginiei, surorii ei, o ramă cu patină veche și totul părea atât de natural, încât și atunci când își făcea ceaiul, vedea efectul invers în aburii disproporționați ai cănii colorate. Învățase să se lupte cu tenebrele ei, cele mai adânci, cele mai perfide. Dar ăsta nu era decât cadoul universului de a-i zice- fă o pauză! ai nevoie de ea! Până în zori trebuia să își tragă tricoul peste mijloc și să repete în continuu meditațiile care ar fi făcut-o geloasă și pe scriitoare cu ashramurile, Elizabeth Gilbert.

Tencuiala de pe pereți, zgomotul pieței care își începea forfota la 5 dimineața, serpuitul lasciv al ceasului de pe perete și penalizarea din capul ei, toate o făceau să își ia adio în fiecare seară de la ea. Uitase să se relaxeze, ca și cum ar fi fost o mașină mecanică, sau poate portocala mecanică, ce se rostogolește pe podeaua galbenă. Îi plăcea să facă cadouri și să se bucure de cei ce le primeau. Idila nu se vedea pe ea, de multe ori  gândindu-se că fiind înconjurată de atâtea lucruri frumoase, nu îi mai lipseau decât sufletele atrăgătoare. Și le văzuse, le întâlnise de multe ori. Respirase parfumul lor diafan și acum se gândea cum să facă să ajungă la ele. O colegă de facultate era în Grecia, alta era în Republica Moldova, iar alta nu se știe unde. Ar fi vrut să își șteargă cu mâna tot ce o durea, dar mai ales lipsa prietenelor din tinerețea aia mare. Acolo unde nu găsești decât prăjituri de la mama, bomboane mentolate și ceaiuri de lămâîe făcute la reșoul comun din cameră. Fete tinere puse pe chicoteală și multe nopți în care visele deveniseră realitate. Deodată se ridică în genunchi și privi apusul colorat, care se vedea din spatele blocului. Trebuia să accepte că asta e viața și că grija pentru diverse întâmplări o făcea să fie mult prea previzibilă. Până la urmă niciodată nu fusese previzibilă și acum se trezea că este. Trist este că mai avea încă de scris pe leptop, 40 de poezii, 40 de articole și din toate astea, trebuia să aibă grijă să le bifeze doar pe cele bune.

A spune nimic când spui ceva, este o artă. Îi repetase ca un televizor stricat, toată copilăria ei, mătușa Lucia. O artă era și când se vedea singură în aeroport, cu trolerul colorat în mâna dreaptă și cu multe speranțe de bine în suflet. De obicei fusese ok  drumul, chiar încununat de succese. Nu trecuse printr-un oraș unde să  nu își facă prieteni. Unde să  nu bifeze terasele cele mai vintage, sau unde să nu vadă cei mai dandy localnici. Văzuse și colțurile ascunse din oraș și mai ales, localnicii plictisiți de viața lor. Dar îi vedea pe toți frumoși. Toți aveau o aură de străini de treabă și la locul lor, încât ar fi vrut să vorbească cu fiecare în parte. Între timp avea alte bilete de avion, spre alte destinații, astfel că niciodată nu a stat prea mult timp într-un loc. Paradisul exista acolo unde era chemată de instinct și de inspirația divină. Plătise prețul unui bilet de avion și apoi, alt aeroport, alt oraș, altă multitudine de localnici. De fiecare dată îi vedea mai drăguți, mai atrăgători și mai pregătiți să iubească viața. Pentru că așa devenise și ea. Idila era pregătită să iubească, dar nu recunoștea de multe ori nici lucrul ăsta. Prefera să își ducă viața mai departe, uitată de toți și de rele. Pentru că iubirea era însoțită și de rele. Dar acolo unde fugise, nu era atâta durere, nu o mai urmărise demonul care vroia să o stăpânească. Poate chiar să o fure într-o altă dimensiune. Totul devenise o altă realitate. Deci exista o lume largă și exista o altă viață în viața asta. Următoarea destinație era de fiecare dată însoțită de un deja- vu. Vroia altceva. După 7 ore de stat în aeroport, care de altfel era unul de lux, Idila se sui în avion și ajunse în București.  De acolo știți povestea- aceeași viață plictisitoare, aceeași politică care se striga în gura mare la manifestații și peste tot. Oare nu era de ajuns că uitase de ea? trebuia să strige cineva cât de goală este economia din țara asta? Faptul ăsta o întrista cel mai mult și de aceea următorul pas era stabilirea unei noi date când putea să plece cât mai departe de lumea asta, care nu mai avea demnitate și poate nici umbră. Nu mai rămânea decât umbra soarelui și a lunii care mai dădeau focul pasiunii și al toleranței. Vis-a vis de tot ce o privea pe ea, Idila nu accepta decât evenimentele care o făceau fericită și care erau ca un Pepperment în viața ei.

Autor: ialinascrie

All of me loves all of you ... with words and pepperment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.