Lorelei de Ionel Teodoreanu

Romanul Lorelei este un amalgam de sentimente şi de miros de flori de tei. Dacă o citeşti într-o zi ploioasă,  ai şansa de a trăi emoţii noi amestecate cu povestea de dragoste dintre doi scriitori : unul celebru şi iubit de public, celălalt având un singur cititor.

lorelei-ionel-teodoreanu

Deşi este scrisă în 1935, Lorelei  este  o carte a iubirii cu final trist, acea carte care nu îţi lasă un bagaj greu în suflet, ci doar suspinele unei iubiri ce se mistuie sub ochii cititorului. Aceasta nu cere, nu umileşte, ci se dăruieşte ca o mândrie a sufletului, o minunată poveste ce zăpăceşte cititorul prin simplitatea ei.

Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N- avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei. 
  Ionel Teodoreanu, Lorelei 

Povestea se începe într-un tren, unde Luli, o tânără ce urmează să dea bacalaureatul, îl întâlneşte pe tânărul scriitor Bogdan Catul. La bacalaureat, Bogdan scriitorul de succes, face parte din comisia de evaluare şi astfel între cei doi se înfiripă o dragoste reală. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc o dragoste pur românească, acea iubire care nu are legătură cu romanele americane. Însă apare o fată care este îndrăgostită de Catul şi aceasta este Gabriela, prietena lui Luli.

Lorelei este cea care scrie în secret, neafişându-şi scrierile altora şi de aceea este eterna scriitoare  timidă şi anonimă. Triunghiul amoros este alcătuit la un moment dat, din cei doi şi Gabriela, care îi trimite scrisori de amor lui Bogdan. Semnându-se Lorelei, îl face  pe acesta să creadă că ea este autoarea şi intră în jocul periculos al chezăşiei pentru iubire dintre cei doi. Iar Bogdan este profesorul universitar şi  soţul iubitor, a cărui viaţă este marcată de un semn de întrebare continuu, simţindu-se de multe ori ademenit de situaţii misterioase şi chiar fiind depăşit de ele.

Savoarea cărţii este dată de drama , iubirea şi de farmecul personajelor principale: Lorelei este o floare gingaşă care iubeşte aşa cum  razele de soare iubesc  primăvara, pe când Gabriela este contrariul lui Lorelei. Ea contrastează printr-o fire ce ţese intrigi amoroase, ce îi aduc satisfacţia că este iubită indiferent de consecinţe.

Scriitorul Bogdan Catul şi soţul iubitor a lui Lorelei, trăieşte o dramă interioară prin faptul că intrând într-o altă etapă a vieţii, nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. El se află la o răspântie decisivă între mirabolanta lui soţie, cariera de profesor universitar şi talentul de scriitor, care par să îl solicite toate.  Primind scrisorile de la Lorelei, se declanşează adevărata nelinişte în sufletul său. Bogdan cade uşor pradă când primeşte scrisorile încărcate de talent şi emoţie, neştiind că acestea sunt de fapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, care lucrează ca profesor în Braşov.

În momentul în care Gabriela vine în vizită le cei doi soţi, Luli trăieşte o mare nelinişte, dându-şi seama că Lorelai, pseudonimul său literar se preschimbă în Gabriela, confundându-se în viaţa lui Bogdan, ca una şi aceeaşi.

Povestea de dragoste are un deznodământ trist, căci în ziua în care soseşte Gabriela, Luli în urma unui accident chirurgical, moare. Astfel Bogdan se căsătoreşte cu Gabriela, cu cea de la care primise scrisorile şi  femeia de care era  fascinat.

Bogdan însă avea un mare gol în inimă datorită morţii soţiei sale şi aflând cine este de fapt Lorelei, trăieşte o mare nefericire. Astfel începe să îşi scrie romanul vieţii sale.

Bogdan nu este decât acel suflet care s- a vrut iubit, dar căruia viaţa i-a dăruit două femei mult diferite. Luli care a sfârşit în mod tragic şi Gabriela care a furat sentimentele lui Bogdan, nefiind cea care a fost sinceră decât de la un anumit punct, când totul a devenit fatal.

Bogdan Catul ajunge să îşi pună capăt zilelor aruncându-se în râu la Galaţi şi astfel povestea de iubire se termină tragic.

Ca un observator al firului epic al cărţii, îţi dai seama că Ionel Teodoreanu care a excelat în  cărţile pentru copii, este de fapt acel spirit care face din fiecare carte a sa, un mit. Cu atât mai mult, cartea Lorelei este de fapt un mit al iubirii şi al neîmplinirii în iubire. De aceea am înţeles din acest roman, că nu contează cine eşti, căci mitul iubirii se lasă trăit de fiecare om în parte şi miezul incertitudinii din romanul Lorelei, este însăşi iubirea de care unii sunt răpuşi până la final…

Nu vom şti niciodată dacă Lorelei a fost acea Luli din scrisori, sau a fost într-o măsură mai mare fiinţa iubită de Bogdan, sau poate sufletul pereche al Gabrielei, care exprima ceea ce acesteia nu îi era dat să trăiască. Lorelei este în final un simbol al tainei vieţii, ce se desfăşoară şi se deschide în iubire, trăind până la final tragedia ei.

 a scris Ialina♥♥♥

 

 

Despre scriitorul Amos Oz

Scriitorul Amos Oz care a fost nominalizat pentru premiul Nobel, a murit la vârsta de 79 de ani.

amos-oz-catalin-abagiu-mediafax-descopera
Descoperă.ro

Amos Oz a fost un scriitor prolific, printre cărțile lui numărându-se „Soţul meu, Michael” (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul a continuat să publice cărţi de ficţiune: „Până la moarte” (1971), „Atinge apa, atinge vântul” (1973), „Muntele Sfatului Rău” (1976; Humanitas Fiction, 2012), „Sumki” (1978; Humanitas Fiction, 2014), „Odihnă desăvârşită” (1982; Humanitas Fiction, 2011), „Cutia neagră”, „Să cunoști o femeie”.  Cărțile sale  au fost traduse în peste 40 de limbi, printre care și în română.

De origine israeliteană, părinții lui au fost poligloți și mama lui vorbea patru limbi străine. Mama sa s-a sinucis când Amos avea 12 ani, în urma unei depresii.  Amos după ce a absolvit facultatea de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura. Acolo el predă și la liceu în același timp în mica localitate din Israel.

Când pericolul de a fi tehnologizați de vii  este uriaș și aproape asumat, Amos Oz aduce o notă de prospețime, făcându-ne să intrăm în mintea personajelor. El creează universuri de sensibilitate, spunând povești cu o capacitate de sinteză și cu o simplitate uimitoare, captivându-ne prin ușurința sa de a povesti. În cartea „Să cunoști o femeie”, Amos Oz ne introduce în lumea unui spion israelit, fiind spectatorii unui întreg ritual de amenajare a spațiului interior, lucru pe care îl aștepta de foarte mult timp – „a montat o savonieră în baie, a cumpărat un cuier în hol, a aranjat pământul în jurul celor trei pomi fructiferi din grădina din spate…”. Scopul fără scop din viața lui, este pe cât se poate de teatral. Este  ca un spectacol la care trebuie să participe personajul nostru, umplându-și în același timp existența cu femeile din viața lui: mama, soacra și fiica. Acoperindu-și astfel golul pe care l-a lăsat soția, care a murit.

cartea sa cuno;ti o femeie de Oz Amos

Claustrofobia trăirii intime a bărbatului, este recuperată și compensată prin relațiile exterioare. El trăiește amintirile cu soția sa, cu care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, dar acea dragoste s-a stins. Și apoi cei doi soți au ajuns să facă o înțelegere, un fel de armistițiu de dragul fetei lor și al fericirii acesteia.

Cartea o puteți găsi aici și cu siguranță este un deliciu de trăiri ale subconștientului unui om, care a trăit dragostea și care  a pierdut-o prin fatidicul vieții. Și care mai apoi este invadat de viață în spațiul său intim și care își caută identitatea sinelui prin artificiile și micile gesturi ale vieții cotidiene.

♥♥♥A consemnat Ialina

De ce îmi place să scriu?

Poți să ții și ochii închiși când te rogi, sau reciți dintr-o poezie.  Nu cred că v-am mai vorbit despre asta, deși mă gândesc la câte situații ridicole au fost în copilărie, când elevă fiind, recitam poezii. Le mai și scriam. Profa mea care mi-a fost mentor în recitarea poeziilor și mai târziu profesoară de limba latină, Lola, era o mignonă dură și coaptă la minte. Deși nu avea mai mult de 27 de ani când am cunoscut-o . Atât de bună profesoară era, că deși nu avea studii superioare, era un monument de perseverență și de tactică în lucrul cu copiii. Dar nu avea decât liceul, după cum v-am mai spus. Pe lângă asta, m-a ambiționat atât de tare, încât uneori când făceam repetiții la clubul de poezii, mă făcea să plâng. Dar era în beneficiul meu. În liceu s- a comportat  ca și cum nu m-ar fi cunoscut de la 12 ani, de la clubul de poezii. Între timp făcuse Literele. Era o altă variantă a Lolei, mult mai îmbunătățită decât o cunoscusem eu în copilărie.  Era perfecționistă, după cum vă spuneam. Lola era  blondă îmbrăcată tot timpul în roșu și se dădea cu un ruj roșu aprins de scenă, când venea la ora de latină. S-a întâlnit apoi cu sora mea mai mare și a întrebat-o ce vreau să fac după liceu. La care ea i-a spus că vreau să merg pe partea umanistă și Lola i-a făcut o observație pertinentă- că am nevoie de latină. Tot liceul am fost inspirată să scriu poezii- nu cred că v-am povestit. Le scriam și le recitam pe scenă. Dar trăiam totul așa de lejer, încât poeziile lui Nichita Stănescu erau mai mult decât o descoperire pentru mine. Mai mergeam și la clubul de pictură, cu care am cochetat și în facultate. Cred că o să mă apuc de pictură din nou. Am văzut niște picturi ale unor bloggărițe din on line, care mi-au stârnit pofta de a picta și mi-au amintit ce stări de liniște îți dă pictura. Oricum stările pe care le ai atunci când pictezi, sunt unice. Scrisul este o altă poveste. Îl consider ca un sistem imunitar care este la vedere și care trebuie hrănit tot timpul.

În capitolele cu scrisul cărțile, sunt la început de drum. Am reușit să trec pe hârtie poeziile mele și nu o să mă opresc aici. Deși cred că poeziile mele nu sunt pentru oricine. Au fost voci care mi-au spus că sunt prea grele, complicate, dar au fost și oameni care mi-au spus că mă admiră pentru cartea pe care am scos-o. Cred că timpul va dovedi dacă sunt bune, sau nu.

Planuri despre scris și despre cărți

Am multe planuri pe care vreau să le aduc la lumină. Vă fac o dezvăluire pentru cei ce mă urmăriți, că următoarea carte va fi proză. Atât pot să vă spun acum. Va fi un subiect mai ușurel decât cartea de poezii, ceva foarte relaxant, legat de viața unei femei care trăiește toate așa cum vin. Între timp ideile mele îmi curg în căpșorul ăsta de debutantă și vă mărturisesc că îmi doresc să ajung faimoasă, dar asta te obligă foarte mult. Mai bine este să rămâi în umbră, căci atunci când ai ambiții mari, ai și așteptări mari și ți se cere mult. Nu o să ajung eu ca Jakye Rolland, că nu vreau să scriu literatură Sf, dar tot ce pot să vă spun, este că am punctele de reper care să mă ducă la o carte bună. Și vă dau și un pont dragi bloggeri care vreți să scrieți o carte,  că nu aveți nevoie de confirmări. Confirmările și întrebările despre asta, nu se pupă cu ceea ce are în cap un scriitor. Simpla confirmare, poate distruge fragilul castel pe care l-ați construit.

Cam atât despre scris și dacă vreți să știți mai multe, am scris aici și aici despre ce înseamnă scrisul pentru mine…

So long…