Despre scriitorul Amos Oz

Scriitorul Amos Oz care a fost nominalizat pentru premiul Nobel, a murit la vârsta de 79 de ani.

amos-oz-catalin-abagiu-mediafax-descopera
Descoperă.ro

Amos Oz a fost un scriitor prolific, printre cărțile lui numărându-se „Soţul meu, Michael” (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul a continuat să publice cărţi de ficţiune: „Până la moarte” (1971), „Atinge apa, atinge vântul” (1973), „Muntele Sfatului Rău” (1976; Humanitas Fiction, 2012), „Sumki” (1978; Humanitas Fiction, 2014), „Odihnă desăvârşită” (1982; Humanitas Fiction, 2011), „Cutia neagră”, „Să cunoști o femeie”.  Cărțile sale  au fost traduse în peste 40 de limbi, printre care și în română.

De origine israeliteană, părinții lui au fost poligloți și mama lui vorbea patru limbi străine. Mama sa s-a sinucis când Amos avea 12 ani, în urma unei depresii.  Amos după ce a absolvit facultatea de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura. Acolo el predă și la liceu în același timp în mica localitate din Israel.

Când pericolul de a fi tehnologizați de vii  este uriaș și aproape asumat, Amos Oz aduce o notă de prospețime, făcându-ne să intrăm în mintea personajelor. El creează universuri de sensibilitate, spunând povești cu o capacitate de sinteză și cu o simplitate uimitoare, captivându-ne prin ușurința sa de a povesti. În cartea „Să cunoști o femeie”, Amos Oz ne introduce în lumea unui spion israelit, fiind spectatorii unui întreg ritual de amenajare a spațiului interior, lucru pe care îl aștepta de foarte mult timp – „a montat o savonieră în baie, a cumpărat un cuier în hol, a aranjat pământul în jurul celor trei pomi fructiferi din grădina din spate…”. Scopul fără scop din viața lui, este pe cât se poate de teatral. Este  ca un spectacol la care trebuie să participe personajul nostru, umplându-și în același timp existența cu femeile din viața lui: mama, soacra și fiica. Acoperindu-și astfel golul pe care l-a lăsat soția, care a murit.

cartea sa cuno;ti o femeie de Oz Amos

Claustrofobia trăirii intime a bărbatului, este recuperată și compensată prin relațiile exterioare. El trăiește amintirile cu soția sa, cu care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, dar acea dragoste s-a stins. Și apoi cei doi soți au ajuns să facă o înțelegere, un fel de armistițiu de dragul fetei lor și al fericirii acesteia.

Cartea o puteți găsi aici și cu siguranță este un deliciu de trăiri ale subconștientului unui om, care a trăit dragostea și care  a pierdut-o prin fatidicul vieții. Și care mai apoi este invadat de viață în spațiul său intim și care își caută identitatea sinelui prin artificiile și micile gesturi ale vieții cotidiene.

♥♥♥A consemnat Ialina

De ce îmi place să scriu?

Poți să ții și ochii închiși când te rogi, sau reciți dintr-o poezie.  Nu cred că v-am mai vorbit despre asta, deși mă gândesc la câte situații ridicole au fost în copilărie, când elevă fiind, recitam poezii. Le mai și scriam. Profa mea care mi-a fost mentor în recitarea poeziilor și mai târziu profesoară de limba latină, Lola, era o mignonă dură și coaptă la minte. Deși nu avea mai mult de 27 de ani când am cunoscut-o . Atât de bună profesoară era, că deși nu avea studii superioare, era un monument de perseverență și de tactică în lucrul cu copiii. Dar nu avea decât liceul, după cum v-am mai spus. Pe lângă asta, m-a ambiționat atât de tare, încât uneori când făceam repetiții la clubul de poezii, mă făcea să plâng. Dar era în beneficiul meu. În liceu s- a comportat  ca și cum nu m-ar fi cunoscut de la 12 ani, de la clubul de poezii. Între timp făcuse Literele. Era o altă variantă a Lolei, mult mai îmbunătățită decât o cunoscusem eu în copilărie.  Era perfecționistă, după cum vă spuneam. Lola era  blondă îmbrăcată tot timpul în roșu și se dădea cu un ruj roșu aprins de scenă, când venea la ora de latină. S-a întâlnit apoi cu sora mea mai mare și a întrebat-o ce vreau să fac după liceu. La care ea i-a spus că vreau să merg pe partea umanistă și Lola i-a făcut o observație pertinentă- că am nevoie de latină. Tot liceul am fost inspirată să scriu poezii- nu cred că v-am povestit. Le scriam și le recitam pe scenă. Dar trăiam totul așa de lejer, încât poeziile lui Nichita Stănescu erau mai mult decât o descoperire pentru mine. Mai mergeam și la clubul de pictură, cu care am cochetat și în facultate. Cred că o să mă apuc de pictură din nou. Am văzut niște picturi ale unor bloggărițe din on line, care mi-au stârnit pofta de a picta și mi-au amintit ce stări de liniște îți dă pictura. Oricum stările pe care le ai atunci când pictezi, sunt unice. Scrisul este o altă poveste. Îl consider ca un sistem imunitar care este la vedere și care trebuie hrănit tot timpul.

În capitolele cu scrisul cărțile, sunt la început de drum. Am reușit să trec pe hârtie poeziile mele și nu o să mă opresc aici. Deși cred că poeziile mele nu sunt pentru oricine. Au fost voci care mi-au spus că sunt prea grele, complicate, dar au fost și oameni care mi-au spus că mă admiră pentru cartea pe care am scos-o. Cred că timpul va dovedi dacă sunt bune, sau nu.

Planuri despre scris și despre cărți

Am multe planuri pe care vreau să le aduc la lumină. Vă fac o dezvăluire pentru cei ce mă urmăriți, că următoarea carte va fi proză. Atât pot să vă spun acum. Va fi un subiect mai ușurel decât cartea de poezii, ceva foarte relaxant, legat de viața unei femei care trăiește toate așa cum vin. Între timp ideile mele îmi curg în căpșorul ăsta de debutantă și vă mărturisesc că îmi doresc să ajung faimoasă, dar asta te obligă foarte mult. Mai bine este să rămâi în umbră, căci atunci când ai ambiții mari, ai și așteptări mari și ți se cere mult. Nu o să ajung eu ca Jakye Rolland, că nu vreau să scriu literatură Sf, dar tot ce pot să vă spun, este că am punctele de reper care să mă ducă la o carte bună. Și vă dau și un pont dragi bloggeri care vreți să scrieți o carte,  că nu aveți nevoie de confirmări. Confirmările și întrebările despre asta, nu se pupă cu ceea ce are în cap un scriitor. Simpla confirmare, poate distruge fragilul castel pe care l-ați construit.

Cam atât despre scris și dacă vreți să știți mai multe, am scris aici și aici despre ce înseamnă scrisul pentru mine…

So long…

Autoare a volumului de poezii „Flori de Lotus”

 

 

Cu drag va anunt dragi bloggeri care ma urmariti si ma apreciati, ca pe 29 August am scos primul meu volum de poezii, care imi este foarte drag. Se numeste „Flori de lotus” si cuprinde in el ceva metafizic, ca asa sunt si eu putin sucita, putin incalcita, dar intotdeauna imi gasesc drumul drept atunci cand scriu poezii. Volumul asta nu imi doresc sa fie asa ca o piatra filozofala a poeziei, dar as vrea sa ajunga departe, ca orice poet care spera ceva in drumul lui. Volumul nu este de asemenea o cutie cu bomboane belgiene, desi mi-ar placea sa scriu o carte despre orasul Ostende, nu este un imn de multumire inchinat unor persoane anume din vaita mea, nu este nici macar o carte care sa te lamureasca despre ceva anume. Pe ici pe colo, are nuante de gutui galben- acrisoare, are nuante de anotimpuri pierdute undeva, nu se stie unde. De asemenea nu este un omagiu adus iubitului , ci este chintesenta unui decor de trairi care uneori doare, alteori te lasa sa visezi cu ochii deschisi.

In orice caz este o evadare din „Triunghiul Bermudelor” mele, din zona care se vrea oaza de liniste, dar care este punctul central in care orbiteaza steaua mea. Nu am pretentii de a spune adevaruri care s-au mai spus, ci de a sublinia cu o tusa poetica, destinul si trairile care nu se vad si nu se aud, decat atrunci cand sunt bine tusate si subliniate. Deocamdata stiti si voi ca sentimentele unei poete intotdeauna vor fi apreciate in functie de instabilitatea vietii in care traim, asa ca o barca care se plimba pe mare si nu poate fi nicidecum stabila. (Si mie mi-a trebuit un grad de  inconstienta si de visare cronica, atunci cand am scris volumul asta de poezii).

Oricum ar fi, scrisul este sensul existentei mele, dincolo de etichetele pe care ni le dau studiile si societatea si nu imi cer scuze ca gandesc, respir si negociez ca o poeta). Una peste alta, vor urma si alte surprize, pentru ca nu-i asa? in lumea celor ce scriu niciodata nu este moarte, plictis si pierdere de sine. Regasire, poate ca da….parc lumea copiilor 519parc lumea copiilor 514