părerile mele despre cărţi

Când ai chef să citeşti o carte  bună, caut’o cu orice preţ şi nu abandona ideea din start.  Cititorii  uzuali, ştiu şi faptul că acest lucru creează dependenţă, acea dependenţă care îţi ţine mintea în priză şi te duce în arii de viaţă pe care nu le bănuiai. Şi asta te ajută să nu îţi uiţi reperele, fiind o mică parte din ceea ce se cheamă normalitate şi stare de bine.

Cărţile îţi sunt prieteni buni, de multe ori sunt neglijeul pe care îl pui pe tine dimineaţa atunci când te trezeşti  şi vrei să fii proaspătă ca o portocală, mai ales în felul tău de a fi. Prospeţimea unor trăiri autentice şi trezirea din starea de somnolenţă, este datorată simplu, unor cărţi. Nu este nevoie să fii o panicoasă insalubră care se sperie de orice umbră, la fiecare colţ de viaţă. Ca urmare, fiinţa umană care eşti, chiar crede că este nesemnificativă,  neacordânduşi mai multă încredere pentru nimic în lume. De aceea spun că sunt anumite cărţi care m’au făcut să trec peste bariere, ajungând într’un balans, să văd puncte de reper în toate cele ale vieţii. Aş menţiona câţiva scriitori, cum ar fi Haruki Murakami, din romanele literaturii contemporane, EliZabeth Gilbert, Paulo Choelio, Anais Nin. Despre Paulo Choelio pot să spun că este prin excelenţă cel care mi’a schimbat modul de a vedea lucrurile, fapt pentru care am preschimbat polii problemelor, cu ideile lui  revelatoare despre absolut orice. Practic sunt dependentă de Choelio, având în vedere stilul  uşor în  care scrie, senzaţia fiind că aluneci într’un iureş de întâmplări fericite, ca şi cum le’ai trăi tu. Şi pe de’asupra nu ţi se pare nimic greu în viaţă atunci când îl citeşti pe Choelio. Mergând pe principiul nu spune tot ce ştii pentru că viaţa este revelatoare la orice nivel, Choelio m’a cucerit întru totul. Recunosc că mai sunt supărată uneori pe viaţă din diverse motive, dar asta face parte dintr’o problemă fină de percepţie, care se moşteneşte din zona din care vin şi mai ales din faptul că atunci când speri să depăşeşti probleme principale, lumea te atrage cu pestriţul culorilor ei, astfel încât nu reuşesc să fiu obiectivă de fiecare dată. Nemaivorbind că mi se trage din diferitele culturi în care am trăit, uneori găsind variante mai bune de trai şi uite aşa îţi rămâne mintea la ele şi te lupţi cu diverse forme de viaţă care ţi se năzar. Uneori şi umbrele de prin zonele astea, pot fi atât de puternice, încât perturbă ceea ce credeai că ai găsit în tine şi aici vorbesc de binele pe care l’ai făurit cu sudoare şi nu l’ai moştenit.

Şi totuşi, cărţile care te destind şi care te trec prin diferite stări şi senzaţii duble de  viaţă, sunt cele mai căutate la ora actuală, aici mă refer la Best Selleruri care sunt căutate printre cititorii de cărţi.  Cărţile uşurele a lui Anais Nin, nu sunt pentru puritani, care ar putea avea un şoc la citirea descrierilor pătimaşe de acolo. În schimb, aşteaptă în colecţia mea de cărţi, pe care am completat’o în anul ce a trecut, nişte cărţi ale unor scriitori noi, contemporani, pe care abia aştept să le citesc. O carte este Ţara zăpezilor de Yasunari Kawabata, de la Raftul Denisei-

‘Un roman concis, scris cu măiestrie. Haikuul creează emoţie prin sugestie. Folosind aceeaşi tehnică delicată, oblică, în acest roman Kawabata reuşeşte să capteze o complicată relaţie umană’, Ţara Zăpezilor fiind cea mai reuşită operă a lui Kawabata.

O carte care îţi face pielea de găină merită tot interesul, neştiind atunci când o ai în mână, ce trăiri îţi poate dărui. Panaceul universal la o existenţă fumurie, în care lucrurile par aşa, dar nu sunt şi în care te poţi regăsi sau te poţi pierde, sunt o infinitate de legături ale gândurilor puse cap la cap de o carte bună. Ca să te regăseşti într’o carte trebuie ca acea carte să nu fie aridă şi să îţi spună ceva despre tine. Chiar cei care sunt începători în ale scrisului, au puncte de reper foarte clare, care pot duce sau nu pot duce la găsirea revelaţiei interioare a cititorului. De exemplu o carte de fantasy, după mine, poate ajunge mult mai repede la inima cititorului, decât o carte de poezie care necesită foarte multe abstracţii şi metafore, totul depinzând de structura interioară a poetului care o scrie. Poate fi  faptul că te regăseşti în unele trăiri, găsind ca de fiecare dată miezul  a ceea ce căutai de mult timp, sau faptul că are un impact teribil asupra ta. Cartea din mâna ta transformându’te într’o persoană mult mai cizelată, conştientă că cele mai frumoase sentimente se muncesc şi nu sunt de ici de colo.

ialina♥♥♥

 

 

Despre scriitorul Amos Oz

Scriitorul Amos Oz care a fost nominalizat pentru premiul Nobel, a murit la vârsta de 79 de ani.

amos-oz-catalin-abagiu-mediafax-descopera
Descoperă.ro

Amos Oz a fost un scriitor prolific, printre cărțile lui numărându-se „Soţul meu, Michael” (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul a continuat să publice cărţi de ficţiune: „Până la moarte” (1971), „Atinge apa, atinge vântul” (1973), „Muntele Sfatului Rău” (1976; Humanitas Fiction, 2012), „Sumki” (1978; Humanitas Fiction, 2014), „Odihnă desăvârşită” (1982; Humanitas Fiction, 2011), „Cutia neagră”, „Să cunoști o femeie”.  Cărțile sale  au fost traduse în peste 40 de limbi, printre care și în română.

De origine israeliteană, părinții lui au fost poligloți și mama lui vorbea patru limbi străine. Mama sa s-a sinucis când Amos avea 12 ani, în urma unei depresii.  Amos după ce a absolvit facultatea de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura. Acolo el predă și la liceu în același timp în mica localitate din Israel.

Când pericolul de a fi tehnologizați de vii  este uriaș și aproape asumat, Amos Oz aduce o notă de prospețime, făcându-ne să intrăm în mintea personajelor. El creează universuri de sensibilitate, spunând povești cu o capacitate de sinteză și cu o simplitate uimitoare, captivându-ne prin ușurința sa de a povesti. În cartea „Să cunoști o femeie”, Amos Oz ne introduce în lumea unui spion israelit, fiind spectatorii unui întreg ritual de amenajare a spațiului interior, lucru pe care îl aștepta de foarte mult timp – „a montat o savonieră în baie, a cumpărat un cuier în hol, a aranjat pământul în jurul celor trei pomi fructiferi din grădina din spate…”. Scopul fără scop din viața lui, este pe cât se poate de teatral. Este  ca un spectacol la care trebuie să participe personajul nostru, umplându-și în același timp existența cu femeile din viața lui: mama, soacra și fiica. Acoperindu-și astfel golul pe care l-a lăsat soția, care a murit.

cartea sa cuno;ti o femeie de Oz Amos

Claustrofobia trăirii intime a bărbatului, este recuperată și compensată prin relațiile exterioare. El trăiește amintirile cu soția sa, cu care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, dar acea dragoste s-a stins. Și apoi cei doi soți au ajuns să facă o înțelegere, un fel de armistițiu de dragul fetei lor și al fericirii acesteia.

Cartea o puteți găsi aici și cu siguranță este un deliciu de trăiri ale subconștientului unui om, care a trăit dragostea și care  a pierdut-o prin fatidicul vieții. Și care mai apoi este invadat de viață în spațiul său intim și care își caută identitatea sinelui prin artificiile și micile gesturi ale vieții cotidiene.

♥♥♥A consemnat Ialina

De ce îmi place să scriu?

Poți să ții și ochii închiși când te rogi, sau reciți dintr-o poezie.  Nu cred că v-am mai vorbit despre asta, deși mă gândesc la câte situații ridicole au fost în copilărie, când elevă fiind, recitam poezii. Le mai și scriam. Profa mea care mi-a fost mentor în recitarea poeziilor și mai târziu profesoară de limba latină, Lola, era o mignonă dură și coaptă la minte. Deși nu avea mai mult de 27 de ani când am cunoscut-o . Atât de bună profesoară era, că deși nu avea studii superioare, era un monument de perseverență și de tactică în lucrul cu copiii. Dar nu avea decât liceul, după cum v-am mai spus. Pe lângă asta, m-a ambiționat atât de tare, încât uneori când făceam repetiții la clubul de poezii, mă făcea să plâng. Dar era în beneficiul meu. În liceu s- a comportat  ca și cum nu m-ar fi cunoscut de la 12 ani, de la clubul de poezii. Între timp făcuse Literele. Era o altă variantă a Lolei, mult mai îmbunătățită decât o cunoscusem eu în copilărie.  Era perfecționistă, după cum vă spuneam. Lola era  blondă îmbrăcată tot timpul în roșu și se dădea cu un ruj roșu aprins de scenă, când venea la ora de latină. S-a întâlnit apoi cu sora mea mai mare și a întrebat-o ce vreau să fac după liceu. La care ea i-a spus că vreau să merg pe partea umanistă și Lola i-a făcut o observație pertinentă- că am nevoie de latină. Tot liceul am fost inspirată să scriu poezii- nu cred că v-am povestit. Le scriam și le recitam pe scenă. Dar trăiam totul așa de lejer, încât poeziile lui Nichita Stănescu erau mai mult decât o descoperire pentru mine. Mai mergeam și la clubul de pictură, cu care am cochetat și în facultate. Cred că o să mă apuc de pictură din nou. Am văzut niște picturi ale unor bloggărițe din on line, care mi-au stârnit pofta de a picta și mi-au amintit ce stări de liniște îți dă pictura. Oricum stările pe care le ai atunci când pictezi, sunt unice. Scrisul este o altă poveste. Îl consider ca un sistem imunitar care este la vedere și care trebuie hrănit tot timpul.

În capitolele cu scrisul cărțile, sunt la început de drum. Am reușit să trec pe hârtie poeziile mele și nu o să mă opresc aici. Deși cred că poeziile mele nu sunt pentru oricine. Au fost voci care mi-au spus că sunt prea grele, complicate, dar au fost și oameni care mi-au spus că mă admiră pentru cartea pe care am scos-o. Cred că timpul va dovedi dacă sunt bune, sau nu.

Planuri despre scris și despre cărți

Am multe planuri pe care vreau să le aduc la lumină. Vă fac o dezvăluire pentru cei ce mă urmăriți, că următoarea carte va fi proză. Atât pot să vă spun acum. Va fi un subiect mai ușurel decât cartea de poezii, ceva foarte relaxant, legat de viața unei femei care trăiește toate așa cum vin. Între timp ideile mele îmi curg în căpșorul ăsta de debutantă și vă mărturisesc că îmi doresc să ajung faimoasă, dar asta te obligă foarte mult. Mai bine este să rămâi în umbră, căci atunci când ai ambiții mari, ai și așteptări mari și ți se cere mult. Nu o să ajung eu ca Jakye Rolland, că nu vreau să scriu literatură Sf, dar tot ce pot să vă spun, este că am punctele de reper care să mă ducă la o carte bună. Și vă dau și un pont dragi bloggeri care vreți să scrieți o carte,  că nu aveți nevoie de confirmări. Confirmările și întrebările despre asta, nu se pupă cu ceea ce are în cap un scriitor. Simpla confirmare, poate distruge fragilul castel pe care l-ați construit.

Cam atât despre scris și dacă vreți să știți mai multe, am scris aici și aici despre ce înseamnă scrisul pentru mine…

So long…