Din nou la Superblog!

Ca a venit toamna stiu. Dar a venit si Superblog, diafan, dragut si aromat ca un must de toamna. Si cum mustul se stoarce asa bine din struguri incat ramane ceva si pentru ziua de maine, asa si eu imi doresc sa imi ramana cateva articole pe pagina de participare a competitiei Superblog, fix de la mine. Nu sunt glumeata decat cu perdea si imi cunosc limitele de sinceritate si de a da din ceea  ce sunt si celorlalti. Contrar ideilor scrise la unison cu toata lumea, nu e cu surasuri (pe  care le pastram pentru momentul intalnirii de la finalul competitiei, cel putin nu din spatele calculatorului) ci e cu vorbe mestesugite si  e cu degete bagate in priza, ca doar e Superblog! Daca as fi fost la o competitie de muzica, probabil ca eram o  vinovata competitoare pentru faptul ca lumea se invarte in jurul meu si eu ma invart in jurul ei.  Dar in acest caz  prefer sa tastez vorbe  la pian la Superblog si sa fiu o concurenta buna.

Multumesc pentru provocare Superblog si multumesc pentru sansa de a mai participa inca un an la  competitia voastra!

Chris și mentorul închipuit

femeiputernice

Chris și Gabi plecară în grabă spre centrul de Wellness. Autobuzul aștepta în stație și era plin de tineri îmbrăcați majoritatea în pantaloni scurți, minimalist și modern. Pielea era la vedere, o piele senzuală a tinereții care nu are pic de cute, pic de remușcări, ci pielea lor era  tipic românească și tăbăcită de atâtea săruturi. Sau după caz, era pură și virgină ca mierea pe care o pui în vasul de lut și care orice s-ar zice despre ea, rămâne intactă pentru o mie de ani de acum încolo. Era ca o  aghiazmă provensală, acea rouă discretă de pe lavanda proaspăt culeasă de pe câmpul lila. Și mirosul era ca o vână de viață, o protuberanță a unor trăiri care au lăsat în urma lor excitarea celor cinci simțuri. Parfumul lor îl simt și azi.

Pe podul din oraș  lacătul recunoștinței dar și cel al evadării în necunoscut, al jurămintelor – tenebre ale unui suflet chinuit- zăceau închise în zalele de oțel. Când treceai pe pod mirosea a fier, a baltă și a mușchi crud. Simțeai că organele tale sunt afierosite lui Dumnezeu și chiar și băiatul care era pianist, închise ieri un lacăt de fier aici. Iubea cu disperare o fată, o oază de liniște, ea care avea ochii de căprioară, umezi și veșnic triști. Se poate vindeca neștiința tinereții, mugetul tainic al chinului interior care nu poate ieși la suprafață indiferent câți oameni vor să îi afle taina?

Nici fața nu îl ajuta prea mult- o față de copil  proaspăt, un tânăr cu o față angelică, un Hermionne al Lui Michelangelo, sau poate un Sfânt Antonie de Padova, ce umbla cu sufletul desculț prin lume. În sinea lui rugăciunile erau ca o stratosferă de încercări, medicamente ce cereau veșnic tributul la răbdare, deși el era un mentalist convins. Încercase mai multe metode de concentrare, dar cea mai eficace era iubirea, pentru că aluneca vâscoasă și lipicioasă printre degete, luând cu ea inocența și care putea fecunda nașterea. Și ce era mai satisfăcător pentru un bărbat de douăzeci de ani, decât să lase o fată gravidă și  ea să nască peste nouă luni, fructul pasiunii fiind cea mai mare realizare din viața lui?

Gabi puse discret discul în CD player și înjură printre dinți metamorfoza la care era supus sufletul său zilnic. Era chinuit, veșnic confuz de întâmplări banale, memorând mereu și mereu o carte de inginerie care nu o mai termina niciodată. Apoi alta și alta…până când suflul său chinuit varia cu Led Zepelin și cu CD ul albastru. Era un mod de a răci relația cu Chris, era mecanismul prin care două corpuri apropiate  se îndepărtează ca apoi să se atragă ca doi magneți, prin forța gravitațională. De cele mai multe ori era îngrijorat  de aproape orice și rupea lanțul întâmplărilor din viața lui, printr-un mic artificiu, acea mică breșă care rupe lanțul cauzalului și lasă la voia întâmplării celelalte  ființe ce ies din uzual.  Era și un ciufut, un veșnic nemulțumit și un cinic al sorții, crezând in legile lui Murphy ca într-un cod al celor zece porunci.

Pe laptopul negru se așterneau imaginile la fel de negre, degete subtile ce picau în negru, secundele fiind  o moarte albă. De fapt lumea era moartă în lumea tehnologiei , atunci când  micile taste clipoceau   în liniștea camerei, iar infima lumină roșie din colțul de sus al laptopului, sublinia faptul că ce te irită în camera ta, este însăși tehnologia care îți fura ore din viață.  Ecranul de o lumină deranjantă varia între culori, pixeli și semne din Word , plus că mai fusese pe aici Chris. Mai lucrase pe laptop de nu știu câte ori, chiar în platforme puțin cunoscute și zilnic avea ceva de învățat din tehnologie.

Ciabatta și il cafe latte con prosciutto și macaronni cu pepperoncino, plus perspicacitatea italiană, iar prezența lui Chris era  sare și piper în piața din Savogna. Rochița pătată de flori, fashion -ul pe care ea îl iubea ca pe sine însuși și chiar indiferența ei imaculată, o duceau toate la un singur punct – relaxare activă prin muncă. În acel moment era puternică ca o leoaică care știe că toate privirile flămânde sunt ațintite asupra ei și ea le dădea ce vroiau ei- în fiecare dimineață le prezenta fundul întors și picioarele lungi, spatele drept și sexi, sub rochița vaporoasă putând să ghicești oasele dumnezeiești și linia coloanei, plus distanța pusă între bărbat și femeie care era fatală. Sau Țilică – italianul care avea orgasm numai când o privea cum ședea în rochița albă, la măsuța rotundă din colțul patrulater al pieții. Și ca niște bărbați romani, orice femeie care indiferent că are patruzeci de ani sau treizeci, ei știu să o aprecieze ca pe o parteneră de discuții și să îi ridice fusta cu privirea ori de câte ori bate vântul pe sub ea. Și ei nu îi păsa că italienii mor după ea – nu îi păsa pentru că ei îi plăcea să mimeze indiferența lor, jucându-i pe degete și zicând că o călugăriță nu poate să prețuiască nimic altceva decât spiritul și ideea că ființa ei era mai puternică de zece ori decât orice senzualitate întâmplătoare. Oricum impactul cu ei fusese prea mare, ca să mai poată să  gândească  altceva.

a scris Alina

 

 

feminismul sau femeia în nuanţe pastelate

Speriată? teatrală sau  falsă? un fenomen  în picioare lungi! o femeie este desuetă, demodată, incisivă, iubitoare, abstractă până la punctul decisiv în care scoate din sărite pe oricine, isterică, obsedată de diplome,  telurică, pseudo intelectuală, poetă ocazional,  perfecţionistă, pedantă uneori, dăruitoare de plăcere, aeriană, poliglotă, reflexivă- foarte reflexivă… până la acele cercuri concentrice şi spirale de viaţă care reîntregesc feminismul pierdut din femeia de ieri şi de azi.

negresa cu flori

Feministă până în măduva oaselor, aliată cu cele care sunt împotriva tuturor misoginilor din lume şi adepta tuturor ideilor feministe şi regaliste- cum că femeia trebuie să se dăruiască, trebuie să facă acte de caritate, şi trebuie pe de altă parte să fie cel puţin o scriitoare şi să fi scos o carte. O femeie valoroasă are duşmani, pentru că astfel i se confirmă valoarea, lucru care nu este deloc greu.

Femeia jumătate feministă, jumătate creştină trebuie să confirme faptul că ea crede, cel puţin printr-un  mod de gândire dogmatic, dar şi prin faptul că practică o religie de preferat. Dacă nu practică e problema ei, ea nu este o fiinţă limitată de o religie, ea fiind cea care azi îmbracă pantaloni pană, iar mâine se îmbracă cu o rochiţă hippie. Femeia care nu practică religia, are o altă religie- dragostea de mamă, de soţ, de fiică, ea este  prin definiţie o religie. Toate cărţile lumii spun asta şi scriitorii  bărbaţi care iubesc natura umană, spun asta. Femeia care se dezbracă este la fel de pudică şi feministă prin gestul ei deşănţat, aşa cum este şi femeia care se înfofoleşte şi face o sută de cruci, în biserică sau oriunde.

Ea este religia  care se perindă prin catedrale, case, baruri, câmpuri, teatre, pe la Hollywood, aeroporturi, magazine de lux, hoteluri, ţări ex -comuniste, sau ţări vest- europene.

Ea este vedeta din viaţa ei, feminista care combate teatrul urât al vieţii, femeia pe care şi-o permite orice bărbat, sau cea care cunoaşte arta  conversaţiei şi face din asta o religie. Aşa că acel cod al bunelor maniere este o extensie a unei fuste scurte, pe care nu poţi să nu o adori, mai ales când ea face parte din  uniforma bleumarin de stewardeză. Şi da, comportamentul ei spune totul despre ea.  Azi este  femeia obişnuită, iar mâine poate fi cu mult succes, ambasador Unesco. Prima înjurătură care a dat startul civilizaţiei, a fost rostită de un bărbat, dar cea care a susţinut civilizaţia a fost tot femeia.

Oricum ai da-o, feminista din tine este cea care lucrează cu aparenţe, cu cărţi de bucate, cu cuvinte, cu aluzii, cu drame sau răsturnări de situaţii şi   în cazuri extreme cu pilule.    Într-o lume misogină în care  amintirile din liceu îţi mai aduc în memorie cât de naşpa era viaţa la 17 ani, te simţi perfect la 39. Nu ai ajuns la statutul de divă, nici la cel de soţie a lui Jheon Lenon, dar satutul tău de azi îţi spune că te cunoşti mai bine ca niciodată- compulsiv, verbal, ca dialog şi ca fapt în sine.  Nu eşti nici o babă comunistă, nici nu ai fraze pseudo politice în discurs, dar ‘pseudo’ este un cuvânt bun pentru a defini cam tot ce trece prin controlul calităţii din viaţa ta.

Şi sistemul tău de valori este invers proporţional cu obişnuitul lucrurilor- diplomele nu sunt făcute să te ridice, şcolile sunt plictisitoare la vârsta asta, copiii sunt un lux, până şi bărbatul pe care îl ai este un lux. Faptul că eşti indiferentă, este o filozofie pe care ţi-ai însuşit-o în   şcoli şi în multe relaţii sociale.

Feminista de azi poate fi combatanta   prostiei umane de pretutindeni. Iar în altă zi poate fi femeia care scrie jurnalul unui Adam rătăcit în lumea obscură a realităţii dure şi pline de neprevăzut.  În altă zi este doar femeia care luptă pentru copiii din Africa.  Aşa că realitatea este că  a fi feministă nu este o găselniţă uşor de digerat, ci uneori este o găselniţă ce face valuri şi este  incomodă.

Feminismul este un mod de viaţă pe care fie vorba între noi,  nu l-am inventat nici eu nici tu, ci alte femei practice, indecise şi perfecţioniste. Boala secolului nu este alta decât femeia care nu ştie ce să facă cu viaţa ei şi a altora, în lumea în care avioanele sunt scuturi de protecţie împotriva plictisului. Aşa că rutina este un duşman periculos, dar realitatea cu bune şi cu rele este cartea de identitate a vieţii, care schimbă destinul la orice pas.

A consemnat, Ialina♥♥♥