Impresii despre Papa

Dragi prieteni,

astăzi  scriu un articol despre vizita istorică a Papei Francisc în România, care este  deosebită și plină de multe semnificații. M-am hotărât să scriu despre acest subiect, în urma multelor comentarii pe care le-am văzut pe rețelele de socializare și mărturisesc că  unele m-au uimit, iar altele m-au intrigat în mod neplăcut. Dar cel mai important este că ne putem bucura de noi și de binecuvântările lui Dumnezeu în viața noastră.

Fără să  intru în detalii teologice, vizita Papei cred că este ca o gură de aer pentru noi. Avem nevoie de toleranță azi mai mult decât oricând. Avem nevoie și de bunătate, compasiune, regenerare din propria cenușă, precum Pasărea Phoenix și de uitarea trecutului și a relelor  din jurul nostru și din noi.

Republica
Republica

Impresii despre Papa și vizita sa

 

Deși cred că noi românii suntem  foarte dezbinați și cei care ne conduc nu au ceea ce se cheamă umanitate,  cred că vizita Papei în aceste condiții sociale, este  providențială. Am simțit că ne unește ceva ce ne-a lipsit foarte mult timp și că se unesc contrariile dintre cele două confesiuni, ortodoxă și catolică. Cu atât mai mult contrariile din noi, care au devenit ca o piatră grea de moară ce atârnă de gâtul nostru și nu ne lasă să mergem mai departe. Eu una mărturisesc că m-am regăsit în vizita Papei, ca locație geografică pe harta României și ca și creștină care are nevoie de binecuvântarea celor mai mari.

Modestia  pe care Papa Francisc o afișează, ne face să ne gândim de două ori la viața pe care o ducem.

Faptul de  a iubi necondiționat- trăsătură pe care am văzut-o la Papa Francisc (și mai ales pentru că este o personalitate uriașă), este un prag care m-a șocat și care cred că schimbă valorile oricărei persoane  care sesizează acest lucru.

Prezența Papei este pur și simplu vie, tangibilă și are un pic din umilința pe care am văzut-o la Maica Tereza. Totuși când un uriaș al catolicismului vine la noi în vizită, mi se pare că lucrurile se așează  numai datorită acestei prezențe.

Ce m-a impresionat la Papă?

M-a impresionat  zâmbetul Papei, care spune că viața este un dar atât în umilință cât și în mărire.  Luminița de la capătul tunelului care poate fi văzută indiferent de cât de triști și abătuți suntem ca popor, este dată de credința fiecăruia dintre noi.  De fapt, aveam nevoie să fim în afara noastră un pic, ca să vedem ceea ce este cu adevărat bine pentru noi.

În legătură cu discursul Papei, m-a impresionat faptul că a amintit despre sacrificiul românilor plecați în străinătate și despre faptul că ei muncesc  pentru a-și ajuta familiile rămase în țară. Cred eu că este un fapt binevenit, mai ales că românii plecați sunt într-un fel adoptați de biserica Catolică, deoarece aceasta a dăruit locuri de rugăciune  comunităților ortodoxe române, pe tot teritoriul  Italiei. Sacrificiul acestor români este imens și mă bucur că  Papa Francisc i-a amintit în discursul său. Vorbesc mai ales ca una care a trăit în Italia niște ani și cunoaște viața românilor de acolo.

Trei cuvinte care îl caracterizează pe Papa Francisc

Modestia, pentru că a fi modest este o trăsătură a sufletului nobil și Papa Francisc este un astfel de om.

Inocența, pentru că zâmbetul sincer nu poate minți și transmite enorm de multă afecțiune.

Acțiunea de a merge înspre oameni, pentru că oamenii au cea mai multă nevoie de bunătate și de un mesager al iubirii lui Dumnezeu.

Vizita Papei cred eu că ne face să înțelegem mai bine cine suntem, cum suntem și ne face să ne găsim reperele  pierdute. Și deși venirea Papei este plină de semnificații religioase, totuși din ceea ce se vede cu ochiul liber, ne regăsim într-un context binecuvântat și într-o mare de  toleranță și  iubire creștinească, cel puțin pentru trei zile.

 

A consemnat Ialina 

 

 

Troiţa din drumul reavăn

În momentele dintre o  bicisnică renunţare şi cărţile agăţate în bibliotecă, fix acolo unde trebuie, e mai greu să îţi găseşti  cuvintele, rămânându-ţi tăcerea.  Şi aici mă refer la dimineţile alea plicticoase în care te trezeşti şi nu ştii sigur ce o să faci în dimineaţa cu pricina, când stai ca o meduză preschimbată într-o filă de poveste, mai ceva ca o retrogradată din armata fecioarelor înţelepte. Şi atunci vrei să îţi găseşti sensul, miracolul pândind ca o năpârcă dincolo de peretele fenomenului numit viaţă. Te trezeşti că respiri flori şi gândul îţi este animat de pisicile gri pe care le-ai lăsat în urmă, undeva la ţară.

Ştirile ProTv
Ştirile ProTv

Şi atunci nici în ruptul capului nu vrei să renunţi să speri şi  să nădăjduieşti că viaţa îţi va zâmbi, şi apoi chiar aşa se şi întâmplă. Mă gândesc de multe ori că acei bătrâni care ridică troiţe sau biserici din nimic, cu nimic, doar cu un mare dor de viaţă veşnică îţi dau putere să mergi mai departe şi să înfrunţi nimicul vieţii.

La muzica vieţii şi la actul cu care te prezinţi în lume, nu este nici un răspuns. Lasă-l să nu fie… pentru că fiecare trăieşte viaţa aşa cum crede de bună cuviinţă. De multe ori trişăm pentru că aşa vedem perspectiva cerului albastru, aşa putem să fim clipe de Martie, aşa putem să răzbatem mai puri şi mai detaşaţi de prăpastia numită societate, aşa putem să fim  păstrători ai  tradiţiilor şi ai simplităţii. Viaţa  nu se poate defini în esenţa ei, decât de cei care strigă către Ceruri neîncetat.

Jurnal cu flori
Jurnal cu Flori

O fi destin, o fi un mod de viaţă***: sunt mulţi cei care cad ca  nişte păsări rănite, loviţi de hazardul unei zile negre, neînţelegând taina Învierii ce trece prin moarte… Dar bătrânii cu troiţe sunt pleşuvi şi căliţi de greutăţi şi au o plămadă de apă vie care va rămâne şi pentru noi, cei tineri.

Atunci nu mai ai nevoie de metafore şi de definiţii abstracte din dogme, mult prea reci pentru un suflet rece. Bei apă de izvor, mănânci pâine din tărâţe şi zbori ca un pescăruş care este mic şi îndesat în imensitatea cerului. Apoi te culci în fânul proaspăt din reavănul câmpului, îţi faci cununi din flori nemuritoare de câmp şi te îmbraci în pânză albă de in, ca să nu îţi treacă sărbătoarea fără să o ai în tot trupul, ce îţi este templu alb şi  dumnezeire. Te speli apoi la izvor cu apă limpede ca  cristalul şi te ungi cu răşini de copaci, să ţi se ducă boalele şi relele de pe tâmple. Apoi te sublimezi  în scris.

8ba2f5f7e278bb28cd2e8ba7098ecc3e

Te îndoi de grele îndoieli şi nu te rupi. Nu eşti  ca un copac posac, ci te răsfiri ca un falnic codru ce a văzut cum a trecut urgia, războaiele şi a ascuns muniţii de brazi, de mirare şi uimire♥♥♥ Leacul tău este pe deal, unde stă un stâlp de lumină, un sfeşnic de simţământ, în biserica  unde oamenii se întâlnesc la Învierea din Duminici şi în sâmbetele în care îşi pomenesc morţii. Troiţele cu Iisus răstignit, sunt fiice ale oamenilor plini de umbre şi de lumini, unde pedantismul şi fierea amară nu încap în simplitatea unei cruci. Atunci te duci pe deal în sus să îţi iei reavănul dor de înviere, ştiind că lumea moare fără cruce, dar murind mai întâi, învie mai apoi într-un om nou. Mai curat şi împăcat cu sine însuşi  şi cu lumea. Şi totul sucombă în viaţa ce duce spre moarte, noi fiind dorurile şi apoi metafora, unei lumi pline de iluzii, visuri şi măriri.

A scris Ialina♥♥♥

Clasicul nu moare niciodată

k-239-tablou-femeie-la-pian

Fiindcă nu este vară, este toamnă. Azi a plouat ca în Papua Guinee și peste lume s-au așternut vibrațiile unui anotimp tembel. Până la vara viitoare avem de înotat prin ploi, mări și de scris scrisori către prieteni virtuali. Picturile rupestre de pe pereții blocurilor sunt pictate in cenușiu, atmosfera fiind încărcată de grele pătimiri omenești.

Au trecut aproape doua luni. Telefonul vibra la mesajele ce soseau unul după altul pe ecranul de sticlă și Africa era totuși o țară îndepărtată. Acolo în safari se întâmplau multe, printre care era și oficierea unei logodne dintre Camilla și William. S-au gândit la Africa, tocmai când se ținuse prea mult discursul cu „let’s celebrate, honey!”. Camilla se hotărâse peste noapte ca nu mai mergea nimic în țară și că vrea să mintă frumos, dar nu mai poate minți.

Se mințise ani de zile pe ea însăși, că totul este ok, dar nu era. Leasingul la mașină era două treimi din salariul ei și așa că situația nu mai putea continua în ritmul ăsta. William era prietenul ei care fusese salvat de virusul ucigător al celebrității, ceea ce era un câștig pentru omenire. Nimeni nu cere ajutorul, dacă nu are nevoie de el…îi spuse Camilla. Si mâna ei i se plimbă pe omoplatul lucios, adâncind senzația că este sfârșitul lumii. Era cu certitudine sfârșitul lumii, de vreo 20 de ani era.

Moartea unui copil nu se poate ierta nici în viața asta, nici în viața viitoare. Unde au dispărut toți oamenii care nu mai erau? Unde s-au dus? Ce o facea pe Camilla să fie împăcată, deși știa că sfârșitul lumii stătea după colț, așteptând un semn ca să se declanșeze? Vidul lăsat de moartea fratelui nu putea fi acoperit cu nimic, dar începuse să se obișnuiască cu asta. Ce nu te omoară, te face mai puternic…pe când William avea un zâmbet de copil, ceea ce o făcea să uite ce a vrut să spună.

Odinioară Camilla vroia să fugă. Departe. Acolo unde libertatea nu era o promisiune deșartă, unde era liberă să se plimbe pe străzi de nebună, fără să o întrebe cineva câți ani de căsnicie are și unde îi este bărbatul. Vroia să fugă – de ea, de el, de ei… Cancerul societății era vătămător pentru o ființă care  se cunoștea pe sine mai mult decât ai fi putut crede, la o primă vedere. Ce era în viața ei incert? Planuri de viață contradictorii? Conflictele între generații? Fuga de iubirea autentică, fuga de real? Adevăruri spuse răspicat, cu frica de reacția celui din fața ei? Însingurarea sau singurătatea în doi? Minciuni, evadări, viață cu sacrificii? Erori voite și manipulări care tăiau  turta în două? Filmele care își găseau locul, fără ca să facă parte din filmul ei? Adevăruri atinse doar razant, care erau doar un ghid lesne de înțeles pentru cine vroia să priceapă? Calatoriile amânate și ușile închise înainte de a se deschide, erau clar, o voință a destinului de a-i spune- nu acum! mai așteaptă!

Între timp, erau zâmbetele fără prihană a celor ce mai aveau un strop de bunăvoință în lumea asta tembelă, în care osânda era un plan ce trebuia dus la îndeplinire. Scopuri ascunse? pe toate Camilla le ignora ca pe niște gunoaie, pentru că asta și erau- gunoaie.

Camilla se așeză în balansoarul de pe terasă, își aprinse o țigară și începu să fredoneze o melodie- cânta ceva din Cesaria Evora. Asta o făcea să uite de toate, ca și cum nu ar fi fost nimic pe lumea asta. Besame mucho, come fuere la ultima ve… și începu să plangă la finalul versului.

Urma ziua de luni. Zi detestată de majoritatea prietenilor ei și totuși urma să trimită scrisori de binefacere și să facă acte de caritate pentru Africa. Era fericită. Nu își mai amintea de acele care i-au străpuns mâna, nici de veșnicele contradicții pe care ceilalți le aveau. Fețele oamenilor și înșiși oamenii, erau niște tablouri, care într-o bună zi vor fi spălate de râuri… atunci li se vor scurge toate culorile și aceste tablouri vor dispărea…Nu- și mai amintea decât sunetul sacadat dar liniștitor al ploii și faptul că într-un viitor apropiat, va călări elefanți în Africa, alături de omul iubit.