Troiţa din drumul reavăn

În momentele dintre o  bicisnică renunţare şi cărţile agăţate în bibliotecă, fix acolo unde trebuie, e mai greu să îţi găseşti  cuvintele, rămânându-ţi tăcerea.  Şi aici mă refer la dimineţile alea plicticoase în care te trezeşti şi nu ştii sigur ce o să faci în dimineaţa cu pricina, când stai ca o meduză preschimbată într-o filă de poveste, mai ceva ca o retrogradată din armata fecioarelor înţelepte. Şi atunci vrei să îţi găseşti sensul, miracolul pândind ca o năpârcă dincolo de peretele fenomenului numit viaţă. Te trezeşti că respiri flori şi gândul îţi este animat de pisicile gri pe care le-ai lăsat în urmă, undeva la ţară.

Ştirile ProTv
Ştirile ProTv

Şi atunci nici în ruptul capului nu vrei să renunţi să speri şi  să nădăjduieşti că viaţa îţi va zâmbi, şi apoi chiar aşa se şi întâmplă. Mă gândesc de multe ori că acei bătrâni care ridică troiţe sau biserici din nimic, cu nimic, doar cu un mare dor de viaţă veşnică îţi dau putere să mergi mai departe şi să înfrunţi nimicul vieţii.

La muzica vieţii şi la actul cu care te prezinţi în lume, nu este nici un răspuns. Lasă-l să nu fie… pentru că fiecare trăieşte viaţa aşa cum crede de bună cuviinţă. De multe ori trişăm pentru că aşa vedem perspectiva cerului albastru, aşa putem să fim clipe de Martie, aşa putem să răzbatem mai puri şi mai detaşaţi de prăpastia numită societate, aşa putem să fim  păstrători ai  tradiţiilor şi ai simplităţii. Viaţa  nu se poate defini în esenţa ei, decât de cei care strigă către Ceruri neîncetat.

Jurnal cu flori
Jurnal cu Flori

O fi destin, o fi un mod de viaţă***: sunt mulţi cei care cad ca  nişte păsări rănite, loviţi de hazardul unei zile negre, neînţelegând taina Învierii ce trece prin moarte… Dar bătrânii cu troiţe sunt pleşuvi şi căliţi de greutăţi şi au o plămadă de apă vie care va rămâne şi pentru noi, cei tineri.

Atunci nu mai ai nevoie de metafore şi de definiţii abstracte din dogme, mult prea reci pentru un suflet rece. Bei apă de izvor, mănânci pâine din tărâţe şi zbori ca un pescăruş care este mic şi îndesat în imensitatea cerului. Apoi te culci în fânul proaspăt din reavănul câmpului, îţi faci cununi din flori nemuritoare de câmp şi te îmbraci în pânză albă de in, ca să nu îţi treacă sărbătoarea fără să o ai în tot trupul, ce îţi este templu alb şi  dumnezeire. Te speli apoi la izvor cu apă limpede ca  cristalul şi te ungi cu răşini de copaci, să ţi se ducă boalele şi relele de pe tâmple. Apoi te sublimezi  în scris.

8ba2f5f7e278bb28cd2e8ba7098ecc3e

Te îndoi de grele îndoieli şi nu te rupi. Nu eşti  ca un copac posac, ci te răsfiri ca un falnic codru ce a văzut cum a trecut urgia, războaiele şi a ascuns muniţii de brazi, de mirare şi uimire♥♥♥ Leacul tău este pe deal, unde stă un stâlp de lumină, un sfeşnic de simţământ, în biserica  unde oamenii se întâlnesc la Învierea din Duminici şi în sâmbetele în care îşi pomenesc morţii. Troiţele cu Iisus răstignit, sunt fiice ale oamenilor plini de umbre şi de lumini, unde pedantismul şi fierea amară nu încap în simplitatea unei cruci. Atunci te duci pe deal în sus să îţi iei reavănul dor de înviere, ştiind că lumea moare fără cruce, dar murind mai întâi, învie mai apoi într-un om nou. Mai curat şi împăcat cu sine însuşi  şi cu lumea. Şi totul sucombă în viaţa ce duce spre moarte, noi fiind dorurile şi apoi metafora, unei lumi pline de iluzii, visuri şi măriri.

A scris Ialina♥♥♥

Clasicul nu moare niciodată

k-239-tablou-femeie-la-pian

Fiindcă nu este vară, este toamnă. Azi a plouat ca în Papua Guinee și peste lume s-au așternut vibrațiile unui anotimp tembel. Până la vara viitoare avem de înotat prin ploi, mări și de scris scrisori către prieteni virtuali. Picturile rupestre de pe pereții blocurilor sunt pictate in cenușiu, atmosfera fiind încărcată de grele pătimiri omenești.

Au trecut aproape doua luni. Telefonul vibra la mesajele ce soseau unul după altul pe ecranul de sticlă și Africa era totuși o țară îndepărtată. Acolo în safari se întâmplau multe, printre care era și oficierea unei logodne dintre Camilla și William. S-au gândit la Africa, tocmai când se ținuse prea mult discursul cu „let’s celebrate, honey!”. Camilla se hotărâse peste noapte ca nu mai mergea nimic în țară și că vrea să mintă frumos, dar nu mai poate minți.

Se mințise ani de zile pe ea însăși, că totul este ok, dar nu era. Leasingul la mașină era două treimi din salariul ei și așa că situația nu mai putea continua în ritmul ăsta. William era prietenul ei care fusese salvat de virusul ucigător al celebrității, ceea ce era un câștig pentru omenire. Nimeni nu cere ajutorul, dacă nu are nevoie de el…îi spuse Camilla. Si mâna ei i se plimbă pe omoplatul lucios, adâncind senzația că este sfârșitul lumii. Era cu certitudine sfârșitul lumii, de vreo 20 de ani era.

Moartea unui copil nu se poate ierta nici în viața asta, nici în viața viitoare. Unde au dispărut toți oamenii care nu mai erau? Unde s-au dus? Ce o facea pe Camilla să fie împăcată, deși știa că sfârșitul lumii stătea după colț, așteptând un semn ca să se declanșeze? Vidul lăsat de moartea fratelui nu putea fi acoperit cu nimic, dar începuse să se obișnuiască cu asta. Ce nu te omoară, te face mai puternic…pe când William avea un zâmbet de copil, ceea ce o făcea să uite ce a vrut să spună.

Odinioară Camilla vroia să fugă. Departe. Acolo unde libertatea nu era o promisiune deșartă, unde era liberă să se plimbe pe străzi de nebună, fără să o întrebe cineva câți ani de căsnicie are și unde îi este bărbatul. Vroia să fugă – de ea, de el, de ei… Cancerul societății era vătămător pentru o ființă care  se cunoștea pe sine mai mult decât ai fi putut crede, la o primă vedere. Ce era în viața ei incert? Planuri de viață contradictorii? Conflictele între generații? Fuga de iubirea autentică, fuga de real? Adevăruri spuse răspicat, cu frica de reacția celui din fața ei? Însingurarea sau singurătatea în doi? Minciuni, evadări, viață cu sacrificii? Erori voite și manipulări care tăiau  turta în două? Filmele care își găseau locul, fără ca să facă parte din filmul ei? Adevăruri atinse doar razant, care erau doar un ghid lesne de înțeles pentru cine vroia să priceapă? Calatoriile amânate și ușile închise înainte de a se deschide, erau clar, o voință a destinului de a-i spune- nu acum! mai așteaptă!

Între timp, erau zâmbetele fără prihană a celor ce mai aveau un strop de bunăvoință în lumea asta tembelă, în care osânda era un plan ce trebuia dus la îndeplinire. Scopuri ascunse? pe toate Camilla le ignora ca pe niște gunoaie, pentru că asta și erau- gunoaie.

Camilla se așeză în balansoarul de pe terasă, își aprinse o țigară și începu să fredoneze o melodie- cânta ceva din Cesaria Evora. Asta o făcea să uite de toate, ca și cum nu ar fi fost nimic pe lumea asta. Besame mucho, come fuere la ultima ve… și începu să plangă la finalul versului.

Urma ziua de luni. Zi detestată de majoritatea prietenilor ei și totuși urma să trimită scrisori de binefacere și să facă acte de caritate pentru Africa. Era fericită. Nu își mai amintea de acele care i-au străpuns mâna, nici de veșnicele contradicții pe care ceilalți le aveau. Fețele oamenilor și înșiși oamenii, erau niște tablouri, care într-o bună zi vor fi spălate de râuri… atunci li se vor scurge toate culorile și aceste tablouri vor dispărea…Nu- și mai amintea decât sunetul sacadat dar liniștitor al ploii și faptul că într-un viitor apropiat, va călări elefanți în Africa, alături de omul iubit.

 

 

 

Muza

 

Inca se mai aud tropaituri de sine metalice atunci cand se apropie cu viteza metroul si pe muza mea de la metrou, pe care o caut cu ochii in multime, o gasesc fabuloasa. Este versiunea mea mai tanara, una donna cu ochi limpezi, verzi, patrunzatori, care nu spun tot ce ar vrea sa spuna. In licariri vad niste profunzimi de sentimente greu de ghicit. Caracterizarea mea la prima vedere este: maleabila, super educata, transanta -doar cu ea – si super fata de treaba. Pe la metrou este asa cum este in Bucuresti: full de tineri independenti butonand smartphonurile si zic: fiecare este cat se poate de preocupat de nuantele mistice din smartphone. Ce or gasi ei acolo? (s-ar intreba un spirit care rataceste prin locuri publice) ce sa gaseasca? arta de a face bani, arta de a cuceri si de a fi super cool. Este interesant ca prin oaza de idei care circula prin metrou, se gaseste o idee a unei fete cu ochi verzi, mulatra, matura de 30 de ani, venita din tari lacunare intr-o tara la fel de lacunara, dar cu mai mult sketching.

Fara scheletul din dulap si fara toane de matrapita, matusa Idila era o tipa excentrica; la 40 de ani, sculptata intr-un bronz al pielii, legata cu multe aere de diva, dar in acelasi timp timida foc. O fiinta solara, asa cum zic italienii, cu expandari de personalitate, cand prea fierbinte, cand foate potolita, de fapt un melanj de contraste pe care cu greu si le stapanea. Dra  Idila avea farmecul contrastelor, al vorbelor masurate si gesturilor calculate pana cand obosita se abandona unor stari relaxate si binefacatoare.

Ceea ce l-a contrariat de o viata pe Marius, este ca nu-i putea da  o definitie. Ochi verzi, nas carn, urechi mici si cam atat. Magnetism si forta, precum si replici alese pe spranceana  erau nelipsite din agenda ei. Cu ce se ocupa? cu mai multe: plimbari, IT, lecturi, sfaturi de consiliera in copii, consultatii „soretale”, fayshion, cosmetice si alte cele. Nu era o tipa implantata in realitatea imediata, usor aeriana, difuza, cu un caracter dificil, dar bine stapanit. Defecte? – nule, sau foarte bine ascunse, ca si capacitati extrasenzoriale care daca ar fi avut cine sa le puna in valoare, ar fi facut o buna afacere din capacitatile femeii asteia misterioase- gandea Marius. Ea oricum credea dintr-o superstitie strafulgeratoare, ca lucrurile astea nu trebuiau spuse, ca sa nu se piarda darul si cu adevarat, nu o putea nimeni convinge ca nu e asa.

Da, avea feelingul, statura si calibrul de extrasenzoriala. Multe isi rezolvasera cei din familie prin ea, probleme grele, confuzii greu de deslusit si de vazut cu ochiul liber, paradoxuri care pentru ea erau ca o cana cu apa rece bauta pe stomacul gol.

Idila nu era un lucru: nu era top model, desi toata tineretea ei fusese narcisista, obsedata de imaginea care se proiecta in afara. La 30 si… deja era cu un pas inaintea sortii, pregatita de ce e mai rau, de furtuni ca si de curcubee. Lucra la o agentie de vanzari, avand pe langa capacitati  de clarvedere si capacitati de negociere. Asa ca de multe ori imi spunea: „Draga, cand Dumnezeu a facut-o pe Eva si i-a dat-o lui Adam, prima capacitate pe care i- a daruit-o, a fost aceea de a negocia”. Si Idila credea sincer acest lucru.

Mai tarziu, mi-am dat seama ca era o fiinta fenomenala: ascunsa, dar in acelasi timp deschisa, ca o floare care se deschide doar in conditii climaterice favorabile. Pana la urma Idila nu avea sa petreaca prea mult timp pe aici, fiind de multe ori atat inspirata cat si atat de patrunzatoare, incat insasi viata ei era o varianta de serviciu: practic ajuta cu capacitati si resurse nebanuite pe toata lumea. Defectul ei? nu stia sa se exteriorizeze si sa faca ceva pe plan material, cu acest dar al ei. Stiind ca avea o slabiciune pentru oamenii sensibili, se lasa de fiecare data furata de sentimentul de duiosie si cand practica extrasenzorialul, cadea pur si simplu in extaz. Intra in omul de alaturi si era tata de fascinata de sufeltul lui, incat puteai spune ca nu ar lucra in vanzari, ci ca in acel moment, ar fi picat din luna. Si desi slabiciunea ei  i se intorcea impotriva, era genul acela boem, care nu-i pasa daca ploua , ninge sau de multe ori, faptul ca nu stia in ce data suntem, o dadea de gol ca totul se intampla pe un plan secund, undeva unde subconstientul prefera visul si nu realitatea.