Clasicul nu moare niciodată

k-239-tablou-femeie-la-pian

Fiindcă nu este vară, este toamnă. Azi a plouat ca în Papua Guinee și peste lume s-au așternut vibrațiile unui anotimp tembel. Până la vara viitoare avem de înotat prin ploi, mări și de scris scrisori către prieteni virtuali. Picturile rupestre de pe pereții blocurilor sunt pictate in cenușiu, atmosfera fiind încărcată de grele pătimiri omenești.

Au trecut aproape doua luni. Telefonul vibra la mesajele ce soseau unul după altul pe ecranul de sticlă și Africa era totuși o țară îndepărtată. Acolo în safari se întâmplau multe, printre care era și oficierea unei logodne dintre Camilla și William. S-au gândit la Africa, tocmai când se ținuse prea mult discursul cu „let’s celebrate, honey!”. Camilla se hotărâse peste noapte ca nu mai mergea nimic în țară și că vrea să mintă frumos, dar nu mai poate minți.

Se mințise ani de zile pe ea însăși, că totul este ok, dar nu era. Leasingul la mașină era două treimi din salariul ei și așa că situația nu mai putea continua în ritmul ăsta. William era prietenul ei care fusese salvat de virusul ucigător al celebrității, ceea ce era un câștig pentru omenire. Nimeni nu cere ajutorul, dacă nu are nevoie de el…îi spuse Camilla. Si mâna ei i se plimbă pe omoplatul lucios, adâncind senzația că este sfârșitul lumii. Era cu certitudine sfârșitul lumii, de vreo 20 de ani era.

Moartea unui copil nu se poate ierta nici în viața asta, nici în viața viitoare. Unde au dispărut toți oamenii care nu mai erau? Unde s-au dus? Ce o facea pe Camilla să fie împăcată, deși știa că sfârșitul lumii stătea după colț, așteptând un semn ca să se declanșeze? Vidul lăsat de moartea fratelui nu putea fi acoperit cu nimic, dar începuse să se obișnuiască cu asta. Ce nu te omoară, te face mai puternic…pe când William avea un zâmbet de copil, ceea ce o făcea să uite ce a vrut să spună.

Odinioară Camilla vroia să fugă. Departe. Acolo unde libertatea nu era o promisiune deșartă, unde era liberă să se plimbe pe străzi de nebună, fără să o întrebe cineva câți ani de căsnicie are și unde îi este bărbatul. Vroia să fugă – de ea, de el, de ei… Cancerul societății era vătămător pentru o ființă care  se cunoștea pe sine mai mult decât ai fi putut crede, la o primă vedere. Ce era în viața ei incert? Planuri de viață contradictorii? Conflictele între generații? Fuga de iubirea autentică, fuga de real? Adevăruri spuse răspicat, cu frica de reacția celui din fața ei? Însingurarea sau singurătatea în doi? Minciuni, evadări, viață cu sacrificii? Erori voite și manipulări care tăiau  turta în două? Filmele care își găseau locul, fără ca să facă parte din filmul ei? Adevăruri atinse doar razant, care erau doar un ghid lesne de înțeles pentru cine vroia să priceapă? Calatoriile amânate și ușile închise înainte de a se deschide, erau clar, o voință a destinului de a-i spune- nu acum! mai așteaptă!

Între timp, erau zâmbetele fără prihană a celor ce mai aveau un strop de bunăvoință în lumea asta tembelă, în care osânda era un plan ce trebuia dus la îndeplinire. Scopuri ascunse? pe toate Camilla le ignora ca pe niște gunoaie, pentru că asta și erau- gunoaie.

Camilla se așeză în balansoarul de pe terasă, își aprinse o țigară și începu să fredoneze o melodie- cânta ceva din Cesaria Evora. Asta o făcea să uite de toate, ca și cum nu ar fi fost nimic pe lumea asta. Besame mucho, come fuere la ultima ve… și începu să plangă la finalul versului.

Urma ziua de luni. Zi detestată de majoritatea prietenilor ei și totuși urma să trimită scrisori de binefacere și să facă acte de caritate pentru Africa. Era fericită. Nu își mai amintea de acele care i-au străpuns mâna, nici de veșnicele contradicții pe care ceilalți le aveau. Fețele oamenilor și înșiși oamenii, erau niște tablouri, care într-o bună zi vor fi spălate de râuri… atunci li se vor scurge toate culorile și aceste tablouri vor dispărea…Nu- și mai amintea decât sunetul sacadat dar liniștitor al ploii și faptul că într-un viitor apropiat, va călări elefanți în Africa, alături de omul iubit.

 

 

 

Muza

 

Inca se mai aud tropaituri de sine metalice atunci cand se apropie cu viteza metroul si pe muza mea de la metrou, pe care o caut cu ochii in multime, o gasesc fabuloasa. Este versiunea mea mai tanara, una donna cu ochi limpezi, verzi, patrunzatori, care nu spun tot ce ar vrea sa spuna. In licariri vad niste profunzimi de sentimente greu de ghicit. Caracterizarea mea la prima vedere este: maleabila, super educata, transanta -doar cu ea – si super fata de treaba. Pe la metrou este asa cum este in Bucuresti: full de tineri independenti butonand smartphonurile si zic: fiecare este cat se poate de preocupat de nuantele mistice din smartphone. Ce or gasi ei acolo? (s-ar intreba un spirit care rataceste prin locuri publice) ce sa gaseasca? arta de a face bani, arta de a cuceri si de a fi super cool. Este interesant ca prin oaza de idei care circula prin metrou, se gaseste o idee a unei fete cu ochi verzi, mulatra, matura de 30 de ani, venita din tari lacunare intr-o tara la fel de lacunara, dar cu mai mult sketching.

Fara scheletul din dulap si fara toane de matrapita, matusa Idila era o tipa excentrica; la 40 de ani, sculptata intr-un bronz al pielii, legata cu multe aere de diva, dar in acelasi timp timida foc. O fiinta solara, asa cum zic italienii, cu expandari de personalitate, cand prea fierbinte, cand foate potolita, de fapt un melanj de contraste pe care cu greu si le stapanea. Dra  Idila avea farmecul contrastelor, al vorbelor masurate si gesturilor calculate pana cand obosita se abandona unor stari relaxate si binefacatoare.

Ceea ce l-a contrariat de o viata pe Marius, este ca nu-i putea da  o definitie. Ochi verzi, nas carn, urechi mici si cam atat. Magnetism si forta, precum si replici alese pe spranceana  erau nelipsite din agenda ei. Cu ce se ocupa? cu mai multe: plimbari, IT, lecturi, sfaturi de consiliera in copii, consultatii „soretale”, fayshion, cosmetice si alte cele. Nu era o tipa implantata in realitatea imediata, usor aeriana, difuza, cu un caracter dificil, dar bine stapanit. Defecte? – nule, sau foarte bine ascunse, ca si capacitati extrasenzoriale care daca ar fi avut cine sa le puna in valoare, ar fi facut o buna afacere din capacitatile femeii asteia misterioase- gandea Marius. Ea oricum credea dintr-o superstitie strafulgeratoare, ca lucrurile astea nu trebuiau spuse, ca sa nu se piarda darul si cu adevarat, nu o putea nimeni convinge ca nu e asa.

Da, avea feelingul, statura si calibrul de extrasenzoriala. Multe isi rezolvasera cei din familie prin ea, probleme grele, confuzii greu de deslusit si de vazut cu ochiul liber, paradoxuri care pentru ea erau ca o cana cu apa rece bauta pe stomacul gol.

Idila nu era un lucru: nu era top model, desi toata tineretea ei fusese narcisista, obsedata de imaginea care se proiecta in afara. La 30 si… deja era cu un pas inaintea sortii, pregatita de ce e mai rau, de furtuni ca si de curcubee. Lucra la o agentie de vanzari, avand pe langa capacitati  de clarvedere si capacitati de negociere. Asa ca de multe ori imi spunea: „Draga, cand Dumnezeu a facut-o pe Eva si i-a dat-o lui Adam, prima capacitate pe care i- a daruit-o, a fost aceea de a negocia”. Si Idila credea sincer acest lucru.

Mai tarziu, mi-am dat seama ca era o fiinta fenomenala: ascunsa, dar in acelasi timp deschisa, ca o floare care se deschide doar in conditii climaterice favorabile. Pana la urma Idila nu avea sa petreaca prea mult timp pe aici, fiind de multe ori atat inspirata cat si atat de patrunzatoare, incat insasi viata ei era o varianta de serviciu: practic ajuta cu capacitati si resurse nebanuite pe toata lumea. Defectul ei? nu stia sa se exteriorizeze si sa faca ceva pe plan material, cu acest dar al ei. Stiind ca avea o slabiciune pentru oamenii sensibili, se lasa de fiecare data furata de sentimentul de duiosie si cand practica extrasenzorialul, cadea pur si simplu in extaz. Intra in omul de alaturi si era tata de fascinata de sufeltul lui, incat puteai spune ca nu ar lucra in vanzari, ci ca in acel moment, ar fi picat din luna. Si desi slabiciunea ei  i se intorcea impotriva, era genul acela boem, care nu-i pasa daca ploua , ninge sau de multe ori, faptul ca nu stia in ce data suntem, o dadea de gol ca totul se intampla pe un plan secund, undeva unde subconstientul prefera visul si nu realitatea.

Sa ninga si decembrie…

 

 

cana craciun

 

A scrie si a-mi  asuma lucrul  asta, pentru mine este ca un proces fiziologic cum este cel de  a manca, a respira, a zambi sau a transpira, a iubi sau a privi.  De cand cu tehnologia, a scrie este atat de fiziologic si  necesar, incat  este un must have sa impartasesti cu ceilalti, pe blog sau pe un site, parti din tine si sa mai dai si feedbackuri , dar sa le si primesti, ceea ce cred eu ca este cea mai mare realizare a unui blogger autentic. Sa ai taria de a spune lucrurilor pe nume, desi multi oratori din Antichitate nu faceau decat sa isi transmita invataturile din om in om, si multi dintre ei  nu au lasat nici un rand scris. Totusi  a scrie  pe blog mi se pare o misiune atat de frumoasa, incat a fi blogger este egal cu misiunea pe care o avea poate chiar Aristotel, sau ceilalti filozofi care invatasera la scoala din Alexandria si isi impartaseau cunostintele cu cei care vroiau sa-i asculte.

Si de aici pana la a fi la unison cu misiunea ta si cu universul, nu mai este decat un pas. A sti ca esti pe aceeasi lungime de unda cu universul este esential, atat de translucid si  de banal, incat  doar accepti ca esti... In final, totul va conta asa cum tu esti ceea ce mananci, esti ceea ce gandesti si esti ceea ce faci. Pana la urma rezultatele conteaza, nu? Pana la urma un norisor pufos se va opri intr-o buna zi si de-asupra ta si te va invata tot ce nu stiai, iar din ziua aceea vei sti ce sa faci si vei sti  cat din tine sa daruiesti si cat sa pastrezi, cat sa rupi si cat sa dai uitarii, reusind prin asta sa iti rezolvi multe probleme pe care destinul ti le-a scos in cale – Nu uita, ca roata cat e de patrata tot se-ntoarce ea  odata!

 

Zilele astea a fost Sfantul Nicolae si nu ma indoiesc ca sunt printre noi si unii care primesc daruri si acum de la el, care vorba aia-  pentru ca este sfant, poate sa ti le daruiasca  tot  anul, numai starea ta sufleteasca sa fie buna pentru a le primi. Nu mai zic de alti mosi care salasluiesc in ceruri  si care te invita frumos sa te primenesti, sa te speli de nefagaduinte, de neiertari, de patimi si de toate neimplinirile care ti se fac rugi si porti de lumina ce stau deschise ca niste portale prin care te vad sfintii. Dar si  pentru ca tu esti importanta in viata ta, pentru ca nu ai realizat pana acum  cat de valoroasa esti si ai cedat primul loc din viata ta primului venit, primului gasit… si pentru ca nimeni nu ti-a spus asta si faptul ca esti bine,  ca esti vie si sanatoasa, ca zambesti si raspandesti lumina, ca ajunge faptura ta pentru a lumina o incapere si ca gesturile tale frumoase lumineaza mai mult decat orice voluntariat pe la ONGuri; pentru ca le faci dezinteresat, impartind din tine si  celorlalti mai putin norocosi, sa stii ca iti implinesti misiunea de a fi femeie, arma gingasa a lui Dumnezeu, ce desparte raul de bine si face diferenta intre a avea parte de bucurie si a fi o bucurie in viata celorlalti.

Pentru ca tu esti cea mai prezenta acolo unde esti si stii sa coordonezi ca un antreprenor  de succes toate situatiile care iti ies in cale, doar ca nu ai constientizat asta pana acum. Si te mai si miri de unde ai atatia admiratori, desi admiratorii stau in umbra urmarindu-te sa vada ce mai imparti din tine….Pentru ca degetele tale ating pianul din camera ta si scriu pe tastatura cuvinte si stari de a fi, dandu-ti voie sa fii o virtuosa nelinistita, anonima si banala, cu verigheta stralucind pe degetul inelar, stiind ca apartii celui ce te iubeste. Pentru ca iti dai raspunsuri mii si iti iei asupra ta vina de a nu le urma si apoi iti faci alte planuri pe care iar nu le urmezi, dar sunt atat de reale in mintea ta si tie nu iti mai ramane decat un pas mic pentru a le implini, dar ceva iti spune sa astepti.

crazy nights

Si apoi te tii sa nu faci planurile astea, pentru ca stii tu ca dincolo de lumea reala, mai exista o lume, lumea ta pe care nu vrei sa o imparti cu nimeni. Si tot in lumea ta mai sunt si alte lumi, straturi si straturi de invelisuri, care mai sunt si ciuruite, mai sunt si gaurite de iti intra si o mana prin ele, mana aceea care  a intrat  ca un intrus si a reparat gaura care nu avea cine sa o repare. Pana sa concretizezi tot ce ai in cap, pana sa deslusesti sensurile ascunse ale nu stiu cator lucruri, iti mai tragi pe suflet un pulover  care sa-ti tina de cald si il imbraci ca si cum ar fi intaia oara  cand te-ai imbracat cu un pulover calduros, intr-o zi de iarna. E frig, e iarna si planurile stau sa coboare din cer in realitate. Se mai aude cate un sfant care alearga prin cer si striga a bucurie, cu talpile lipite de nuferi albi si de bumbac pufos… ca doar cerul are asa material…

Aici pe pamant mai este o doara si vine Craciunul… cu Mosul atarnand de gat si de grumazi cu har, inca ne mai facem planuri pentru inca doua saptamani pana la Ajunul lui. Sa dea Domnul ca planurile astea sa se concretizeze, asa cum de multe ori in prag de Craciun, se intampla sa ne atinga cate un fulg  de lumina, care sa ne puna pe treaba. Si ia sa vedem  cine o sa mai zica ca nu suntem pusi pe treaba si pe fapte mari, cand este atata loc de carpit suflete si atatea planuri care sunt bune de a fi implinite?