Mantre pentru linistea ta

Azi este zi de recunostinta,

azi este despre a spune multumesc!


 

muzicameditativa.org
muzicameditativa.org

Suntem mai apropiati de noi insine cand spunem multumesc!

Reconectarea cu sinele divin trece prin noi si se face atunci cand spunem multumesc!

Multumesc! are o vibratie atat de puternica, incat umple celuilalt viata de recunostinta.

Feed backul lui „multumesc” nu este „cu placere” ci este  vindecare de boala sufletului, scopul omului de a darui ceva din fiinta sa, impartasirea unui sentiment care vindeca trupul si sufletul si nu in ultimul rand readucerea fiintei pe calibrul pentru care a fost construita.

Multumesc! este greu de rostit cand sufletul este bolnav.

Multumesc! apartine sufletelor nobile!

Priveste aceasta femeie si vei recunoaste forta unui simplu gest ce spune multumesc!

Garbo
Garbo

Recunostinta se manifesta in multe feluri, dar cel mai frumos este un simplu multumesc!

Traind intr-o comunitate de romani dintr-o alta tara, am vazut ca puterea oamenilor sta in a vorbi frumos unii cu altii. Este greu sa conduci o comunitate cand aceasta este dezbinata. De aceea un om poate aduce printr-o vorba buna liniste celor din jurul sau si astfel, poate hrani spiritual intreaga comunitate.

Zambetul este un „bun venit!„, un „te rog, intra!”sau un „multumesc!” anticipat.

Multumeste  celor ce au venit in viata ta, celor ce au ramas si te-au invatat iubirea si recunostinta! Precum si celor care ti-au predat lectii grele, care te-au invatat prin rabdare cine esti tu si te-au format in omul care esti astazi.

 VA MULTUMESC PENTRU CA ati citit acest articol!

Chris și mentorul închipuit

femeiputernice

Chris și Gabi plecară în grabă spre centrul de Wellness. Autobuzul aștepta în stație și era plin de tineri îmbrăcați majoritatea în pantaloni scurți, minimalist și modern. Pielea era la vedere, o piele senzuală a tinereții care nu are pic de cute, pic de remușcări, ci pielea lor era  tipic românească și tăbăcită de atâtea săruturi. Sau după caz, era pură și virgină ca mierea pe care o pui în vasul de lut și care orice s-ar zice despre ea, rămâne intactă pentru o mie de ani de acum încolo. Era ca o  aghiazmă provensală, acea rouă discretă de pe lavanda proaspăt culeasă de pe câmpul lila. Și mirosul era ca o vână de viață, o protuberanță a unor trăiri care au lăsat în urma lor excitarea celor cinci simțuri. Parfumul lor îl simt și azi.

Pe podul din oraș  lacătul recunoștinței dar și cel al evadării în necunoscut, al jurămintelor – tenebre ale unui suflet chinuit- zăceau închise în zalele de oțel. Când treceai pe pod mirosea a fier, a baltă și a mușchi crud. Simțeai că organele tale sunt afierosite lui Dumnezeu și chiar și băiatul care era pianist, închise ieri un lacăt de fier aici. Iubea cu disperare o fată, o oază de liniște, ea care avea ochii de căprioară, umezi și veșnic triști. Se poate vindeca neștiința tinereții, mugetul tainic al chinului interior care nu poate ieși la suprafață indiferent câți oameni vor să îi afle taina?

Nici fața nu îl ajuta prea mult- o față de copil  proaspăt, un tânăr cu o față angelică, un Hermionne al Lui Michelangelo, sau poate un Sfânt Antonie de Padova, ce umbla cu sufletul desculț prin lume. În sinea lui rugăciunile erau ca o stratosferă de încercări, medicamente ce cereau veșnic tributul la răbdare, deși el era un mentalist convins. Încercase mai multe metode de concentrare, dar cea mai eficace era iubirea, pentru că aluneca vâscoasă și lipicioasă printre degete, luând cu ea inocența și care putea fecunda nașterea. Și ce era mai satisfăcător pentru un bărbat de douăzeci de ani, decât să lase o fată gravidă și  ea să nască peste nouă luni, fructul pasiunii fiind cea mai mare realizare din viața lui?

Gabi puse discret discul în CD player și înjură printre dinți metamorfoza la care era supus sufletul său zilnic. Era chinuit, veșnic confuz de întâmplări banale, memorând mereu și mereu o carte de inginerie care nu o mai termina niciodată. Apoi alta și alta…până când suflul său chinuit varia cu Led Zepelin și cu CD ul albastru. Era un mod de a răci relația cu Chris, era mecanismul prin care două corpuri apropiate  se îndepărtează ca apoi să se atragă ca doi magneți, prin forța gravitațională. De cele mai multe ori era îngrijorat  de aproape orice și rupea lanțul întâmplărilor din viața lui, printr-un mic artificiu, acea mică breșă care rupe lanțul cauzalului și lasă la voia întâmplării celelalte  ființe ce ies din uzual.  Era și un ciufut, un veșnic nemulțumit și un cinic al sorții, crezând in legile lui Murphy ca într-un cod al celor zece porunci.

Pe laptopul negru se așterneau imaginile la fel de negre, degete subtile ce picau în negru, secundele fiind  o moarte albă. De fapt lumea era moartă în lumea tehnologiei , atunci când  micile taste clipoceau   în liniștea camerei, iar infima lumină roșie din colțul de sus al laptopului, sublinia faptul că ce te irită în camera ta, este însăși tehnologia care îți fura ore din viață.  Ecranul de o lumină deranjantă varia între culori, pixeli și semne din Word , plus că mai fusese pe aici Chris. Mai lucrase pe laptop de nu știu câte ori, chiar în platforme puțin cunoscute și zilnic avea ceva de învățat din tehnologie.

Ciabatta și il cafe latte con prosciutto și macaronni cu pepperoncino, plus perspicacitatea italiană, iar prezența lui Chris era  sare și piper în piața din Savogna. Rochița pătată de flori, fashion -ul pe care ea îl iubea ca pe sine însuși și chiar indiferența ei imaculată, o duceau toate la un singur punct – relaxare activă prin muncă. În acel moment era puternică ca o leoaică care știe că toate privirile flămânde sunt ațintite asupra ei și ea le dădea ce vroiau ei- în fiecare dimineață le prezenta fundul întors și picioarele lungi, spatele drept și sexi, sub rochița vaporoasă putând să ghicești oasele dumnezeiești și linia coloanei, plus distanța pusă între bărbat și femeie care era fatală. Sau Țilică – italianul care avea orgasm numai când o privea cum ședea în rochița albă, la măsuța rotundă din colțul patrulater al pieții. Și ca niște bărbați romani, orice femeie care indiferent că are patruzeci de ani sau treizeci, ei știu să o aprecieze ca pe o parteneră de discuții și să îi ridice fusta cu privirea ori de câte ori bate vântul pe sub ea. Și ei nu îi păsa că italienii mor după ea – nu îi păsa pentru că ei îi plăcea să mimeze indiferența lor, jucându-i pe degete și zicând că o călugăriță nu poate să prețuiască nimic altceva decât spiritul și ideea că ființa ei era mai puternică de zece ori decât orice senzualitate întâmplătoare. Oricum impactul cu ei fusese prea mare, ca să mai poată să  gândească  altceva.

a scris Alina

 

 

siropoase poezii…

Ieri s- a împlinit un an de când a văzut lumina zilei, prima mea carte de poezii.  Cartea mea de poezii  este un sufism de gânduri suave, gingașe și personale, ce ia alte conotații  în mâinile celor ce mă citesc. Am auzit reacții de genul – Vai, dar nu înțelegem, este prea grea, ni se întorc gândurile în cap! sau -este frumoasă, este inspirațională, te reprezintă ca femeie și reprezintă tot ce ești tu mai bun pe lume! Sau -Poza ta este frumoasă, arăți ca la Hollywood și sigur zâmbetul este photoshopat!

Nu mai departe -Stilul tău seamănă cu al cuiva, dar nu îmi amintesc cu cine..

Ai două poezii demențiale!- iar mie nu mi se par deloc așa, dar ceea ce contează este părerea cititorului până la urmă…-

deal-v1328023880

Și stilul meu   aduce  puțin cu stilul uneia  din surorile Bronte la capitolul dramă personală, din care rezultă aceste neprețuite „perle rare pe câmpia literaturii”, în lumea aceasta atât de plină de tâmpenii.

Practic o carte nu este  țțțț…cu degetul la gură sau un mdaaa…, nici fir-ar! Ci este un zbor flew -flew, un viitor best- seller,  poate un draci-laci. Cum doriți să vedeți situația…

 

În cartea mea de poezii m-am întâlnit cu Alinele din anii ăia în care eram conțopista de serviciu, boema cu păreri închipuite, sau docila fată romantico- dostoievskiană lovită de timpurile noastre acide. Nu mai târziu dintr-o carte se naște o poveste, în care Alinele sunt mai nesigure, mai mici, mai ahtiate după iubire ca niciodată și pe care le-am strâns la pieptul meu generos (ca fostul al Simonei Halep  și încă ceva -sunt conștientă  că atrage  atenția mai mult decât fața…. ) Și eu săraca victima propriei imaginații precum și a imaginației din capul sexului opus, în final m-am împăcat cu ideea fiind obișnuită cu chestii abrupte care-mi răscolesc viața… Bașca am învățat să nu fiu melodramatică, pentru că nu iese așa cum vreau eu ( deși am alt scenariu în cap) și să  mă dau lovită în circumstanțe „atenuante”.

sufletdrag

Apoi le-am spus Alinelor din trecut: putem să murim și mâine, pentru că ne trăim clipele perfecte acum!

Dacă iubiți ceea ce faceți, pe parcursul drumului vi se vor adăuga oameni, prieteni și locuri. Oamenii vor sări în ajutor cu efort fizic, cu donații, timp și iubire. Iar locurile pe unde ai trecut vor fi povești nemuritoare, chiar dacă tu ai fost în viața ta, o  nebăgată în seamă, așa ca o pasăre colibri care slujește un scop și nu un  mare imperiu.

Cafenelele din sufletul meu sunt locurile unde am scris poezii, semnate cu doruri, letargii, iertări și iubiri care sunt pierdute. Dragostea nu are sfârșit și nu suportă scrijelituri pe suflet, iar în final ea devine o poveste.  În prezent naște poezie, se răzvrătește că nu se consumă și varsă cuvinte, doruri și poteci. Apoi când se liniștește îți dă starea de bine și un dor nelămurit de plutire în eter. Stai suspendată între doi timpi și mai aștepți momentul de veșnicie ce îți aduce neliniștea inspirației, respirația îngerului trădării, muza  fiind aripile lui ce-ți clocotesc în suflet cu pasiunea ta înflăcărată. Te-ai  aprins ca un rug dintr -o vâlvătaie și arzi de ani buni, fără ca focul  tău să se consume vreodată.  Practic ai devenit o absentă, fosta din vieți trecute, care a urcat la nivelul următor.


Și atunci îmi zic:

-te iubesc  pentru că el, pentru că voi, pentru că ei...

 

Cu fior și fascinație, Alina