Chris și mentorul închipuit

femeiputernice

Chris și Gabi plecară în grabă spre centrul de Wellness. Autobuzul aștepta în stație și era plin de tineri îmbrăcați majoritatea în pantaloni scurți, minimalist și modern. Pielea era la vedere, o piele senzuală a tinereții care nu are pic de cute, pic de remușcări, ci pielea lor era  tipic românească și tăbăcită de atâtea săruturi. Sau după caz, era pură și virgină ca mierea pe care o pui în vasul de lut și care orice s-ar zice despre ea, rămâne intactă pentru o mie de ani de acum încolo. Era ca o  aghiazmă provensală, acea rouă discretă de pe lavanda proaspăt culeasă de pe câmpul lila. Și mirosul era ca o vână de viață, o protuberanță a unor trăiri care au lăsat în urma lor excitarea celor cinci simțuri. Parfumul lor îl simt și azi.

Pe podul din oraș  lacătul recunoștinței dar și cel al evadării în necunoscut, al jurămintelor – tenebre ale unui suflet chinuit- zăceau închise în zalele de oțel. Când treceai pe pod mirosea a fier, a baltă și a mușchi crud. Simțeai că organele tale sunt afierosite lui Dumnezeu și chiar și băiatul care era pianist, închise ieri un lacăt de fier aici. Iubea cu disperare o fată, o oază de liniște, ea care avea ochii de căprioară, umezi și veșnic triști. Se poate vindeca neștiința tinereții, mugetul tainic al chinului interior care nu poate ieși la suprafață indiferent câți oameni vor să îi afle taina?

Nici fața nu îl ajuta prea mult- o față de copil  proaspăt, un tânăr cu o față angelică, un Hermionne al Lui Michelangelo, sau poate un Sfânt Antonie de Padova, ce umbla cu sufletul desculț prin lume. În sinea lui rugăciunile erau ca o stratosferă de încercări, medicamente ce cereau veșnic tributul la răbdare, deși el era un mentalist convins. Încercase mai multe metode de concentrare, dar cea mai eficace era iubirea, pentru că aluneca vâscoasă și lipicioasă printre degete, luând cu ea inocența și care putea fecunda nașterea. Și ce era mai satisfăcător pentru un bărbat de douăzeci de ani, decât să lase o fată gravidă și  ea să nască peste nouă luni, fructul pasiunii fiind cea mai mare realizare din viața lui?

Gabi puse discret discul în CD player și înjură printre dinți metamorfoza la care era supus sufletul său zilnic. Era chinuit, veșnic confuz de întâmplări banale, memorând mereu și mereu o carte de inginerie care nu o mai termina niciodată. Apoi alta și alta…până când suflul său chinuit varia cu Led Zepelin și cu CD ul albastru. Era un mod de a răci relația cu Chris, era mecanismul prin care două corpuri apropiate  se îndepărtează ca apoi să se atragă ca doi magneți, prin forța gravitațională. De cele mai multe ori era îngrijorat  de aproape orice și rupea lanțul întâmplărilor din viața lui, printr-un mic artificiu, acea mică breșă care rupe lanțul cauzalului și lasă la voia întâmplării celelalte  ființe ce ies din uzual.  Era și un ciufut, un veșnic nemulțumit și un cinic al sorții, crezând in legile lui Murphy ca într-un cod al celor zece porunci.

Pe laptopul negru se așterneau imaginile la fel de negre, degete subtile ce picau în negru, secundele fiind  o moarte albă. De fapt lumea era moartă în lumea tehnologiei , atunci când  micile taste clipoceau   în liniștea camerei, iar infima lumină roșie din colțul de sus al laptopului, sublinia faptul că ce te irită în camera ta, este însăși tehnologia care îți fura ore din viață.  Ecranul de o lumină deranjantă varia între culori, pixeli și semne din Word , plus că mai fusese pe aici Chris. Mai lucrase pe laptop de nu știu câte ori, chiar în platforme puțin cunoscute și zilnic avea ceva de învățat din tehnologie.

Ciabatta și il cafe latte con prosciutto și macaronni cu pepperoncino, plus perspicacitatea italiană, iar prezența lui Chris era  sare și piper în piața din Savogna. Rochița pătată de flori, fashion -ul pe care ea îl iubea ca pe sine însuși și chiar indiferența ei imaculată, o duceau toate la un singur punct – relaxare activă prin muncă. În acel moment era puternică ca o leoaică care știe că toate privirile flămânde sunt ațintite asupra ei și ea le dădea ce vroiau ei- în fiecare dimineață le prezenta fundul întors și picioarele lungi, spatele drept și sexi, sub rochița vaporoasă putând să ghicești oasele dumnezeiești și linia coloanei, plus distanța pusă între bărbat și femeie care era fatală. Sau Țilică – italianul care avea orgasm numai când o privea cum ședea în rochița albă, la măsuța rotundă din colțul patrulater al pieții. Și ca niște bărbați romani, orice femeie care indiferent că are patruzeci de ani sau treizeci, ei știu să o aprecieze ca pe o parteneră de discuții și să îi ridice fusta cu privirea ori de câte ori bate vântul pe sub ea. Și ei nu îi păsa că italienii mor după ea – nu îi păsa pentru că ei îi plăcea să mimeze indiferența lor, jucându-i pe degete și zicând că o călugăriță nu poate să prețuiască nimic altceva decât spiritul și ideea că ființa ei era mai puternică de zece ori decât orice senzualitate întâmplătoare. Oricum impactul cu ei fusese prea mare, ca să mai poată să  gândească  altceva.

a scris Alina

 

 

Viața trebuie trăită frumos acum ca și atunci

 

gratitudineaViața o trăim și o luăm așa cum este. Nu merită să dăm la o parte frumosul din ea, ca să lăsăm loc urâtului. Pe parcurs viața își arată greutățile, frustrările, neajunsurile, sărăcia.  Grija zilei de mâine ne schimbă în locul cel mai esențial – în  omul din noi… Nu vei primi vreun premiu că ai ajuns la cariera dorită, că ai un stil de viață mult mai bun decât atunci când ai plecat de la casa părinților, sau că ai o stabilitate financiară. În final rămâi cu sufletul tău și drumul este doar al tău.

Suntem buni, pentru că așa suntem făcuți, iar când ne preschimbăm în ceea ce nu suntem, în frustrați și în oameni care vor mai mult decât au nevoie, atunci omul din noi este nefiresc. Este crud, sarcastic și cinic. Nu îl mai interesează  virtuțile, ci îl interesează mai mult materialul, nu viața în splendoarea ei, cinicul vieții devenind o a doua natură. Dar avem nevoie de foarte puțin ca să fim fericiți. De o pereche de pantofi noi,  de o pălărie cu aer de nonșalanță, de o cafea cu un prieten la cafeneaua din colț, sau de minimalistul trai din apartamentul închiriat. De un motiv ca să o iei de la capăt în fiecare zi, de obiceiuri intime pe care le știi doar tu, de amintirile dragi din anii de aur ai tinereții, de frecțiile cu iarbă și flori când te tăvăleai în câmpul simpatic, leagăn al copilăriei. De fracțiuni de secunde în care o privire a lui ți s-a părut că îți transmite ceva, de viața în culorile de pe foile din timpul facultății când toată lumea era a ta. De culorile din lume  și de darul de a avea în preajma ta, oameni cu ochi colorați. De preziceri pe care le-ai făcut acum douăzeci de ani și de care acum râzi copios,  de prieteni implicați și de o vorbă bună. De faptul că ești liberă ca o pasăre migratoare și că te sui în avion ori de câte ori vrei, având destinația către o țară îndepărtată. Sau uitându-te în niște poze, să călătorești cu mintea în zări depărtate ale lumii, unde viața ta este ca viața unui burghez care primește câte un dar de la fiecare, el dăruind din abundența sa de om frumos, în această lume. Să iubești să fii iubit care mi se pare cel mai frumos sentiment din lume. Să visezi și visele să ți se îndeplinească, pentru că viața este frumoasă și să o știi numai tu. Să trăiești minunea că ești tu în fiecare dimineață, în fața cearceafurilor și să fii conștientă că ești un dar că ești femeie.   Să ai acel „chelque-chose” ca femeie și să fii fericită că nu ești ca toate celelalte. Să fii fericită că ai atâta personalitate, încât chiar dacă te frângi de dor și de amar, rămâi tot femeia originală și autentică, pentru că prin asta te-ai remarcat și când erai fetiță, iar acum te remarci ca femeie. Chit că nu  înțelege nimeni  comportamentul tău rebel și nonșalant. Și mai zic eu, dacă cei dragi ți-s sănătoși și viața ți-i ține aproape atunci te poți numi fericit!

pantofi cu as

Femeia din noi are nevoie de atenție, dar și ea trebuie să fie fină atât în convingeri, cât și în simțăminte. Avem nevoie de frumos, de compasiune, de har și de iubire. De un cuvânt bun care să smulgă răul din noi și să facă sufletul să zboare. Chiar dacă o aripă este frântă și   zburăm doar cu o aripă, important este zborul spre lumină. Putem să ne oprim oricând o clipă și să privim în față, în spate, sau înlăuntrul nostru. Putem să ne luăm în serios, sau să râdem de noi, oricum ar fi, drumul va fi mai ușor. Totuși viața este despre viață. Poate ceva te-a marcat atât de tare, pierderea cuiva drag, o boală sau stagnarea pe loc de ani de zile, încât este mai ușor să alegi calea pierzaniei. Căci pierdut poate să îți fie și sufletul când își pierde drumul și el devine crud. Pentru că l-ai vitregit de bine, de iubirea de sine și l-ai îngenuncheat cu mai mult decât poate duce…

Și încă ceva – mai este loc de bine dacă alegi să te iubești și să îți oblojești rănile. Este un prim pas spre drumul care duce la tine.

♥♥♥Cu prietenie,  Ialina

 

Indragostita de obiective noi

images (19)

Eu traiesc ca sa ma indragostesc. Si cand o fac, ma indragostesc de un pom, de fiecare lacrima, de tine om drag, de lumina din tine si de ce mi-e drag pe lumea asta. Traiesc pentru a sorbi lumina si a ma indragosti iar si iar… pana la apusul cel din urma.

Culorile ma indragostesc si se indragostesc si ele de mine. Nisipul face la fel cu marea. Muzica clocoteste in urechile indragostite de ea. Cuvintele sunt nimic altceva, decat indragostiti plecati la plimbare prin urechi si prin orificii. Vatamarea  cu indragostitul este  constatarea ca arzi. Ca esti si ca respiri.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt…Azi. Pana maine, mai indragosteste-te de copilul tau, de mama ta, de bunica ce se afla dincolo de lume. Indragostitul este o chestie subtila care ma face sa cred ca nimic nu e ciudat, nimic nu e stramb si nu e vid, pentru ca vidul este plin si ocupat.

Lovitul ca nu esti indragostita, este mai fals astazi ca niciodata.

  • Never say never

Pana si picioarele alea futuriste din picturile lui Salvador Dali, si alea sunt indragostite. Indragostitul este datul drumul la acul ala din piept care ne tine pe noi, in  fals si in  steril. Acul ala care a ramas acolo de cand ceilalti te-au invatat sa te dezindragostesti. Fa cum vrei. Dezandragosteste-te. Dar apoi o sa-ti para rau. O sa plangi si o sa ierti.

Dar va fi prea tarziu. Vor fi multe ace in inima ta, mai multe. Mai tembele. De acolo o sa plece deselenizarea lunii din capul tau. Altfel o sa te sugrume si o sa te faca sa revii la viata si la indragosteala. Recunoaste acum asta.

  • Doar lasa sa treaca…

Recunoaste ca te simti ok cand esti putin extraterestra si cu capul in nori. Dar nu-i nimic, stii si tu ca  totul se vindeca pe lumea asta. Pana si trecutul se vindeca, ca sa faca loc  prezentului. Pana aici am stiut si eu  sa zic ceva…de aici, nu mai stiu.

PS:

Viseaza in noaptea asta la indragosteala. Iti amintesti  cand aveai cinspe’ ani (si doi ochi negri – vorba cantecului) si toata lumea era a ta, desi iti venea sa mori in fiecare clipa? Aveai fluturi in stomac si lacrimi in ochi si erai putin extraterestra, atunci mai mult ca niciodata. Si desi  ti s-a mai intamplat, asta a fost partea  frumoasa si viata a mers mai departe, cu inima  sau fara inima ta.  Ai suferit, ai zis: uraste-ma! ai strigat in zadar, ca peretii nu te auzeau, ca doar nu erau polifonici. Si ai cedat de multe ori, odata ti-ai si pierdut sinele, crezand ca celalalt te va ajuta. Ai fost disperata ca un caine infometat care ar da orice pentru o bucatica de dragoste. Dar nu, nu erai o diva de la Holywood, ca sa apara un ‘el’ si sa te ridice din mocirla. Nu erai o diva, ca alea ajung direct pe lumea aialalata, dupa o supradoza de medicamente si alcool. Tu erai o fata obisnuita, care era condamanata sa traiasca. Sa lupte si sa chinuiasca pana nu mai poate. Pana la urma, te-ai luat de un umar cu mana stanga si te-ai ridicat,  asa cum se ridica un om sfarsit- Ca tot vreau sa citesc „Un om sfarsit” de Giovanni Pappini. Ai folosit mana stanga pe post de umeras. Si ce bine a fost! si cati n-or mai fi fost ca tine, oameni sfarsiti care isi asteptau slavarea…

Aveai varsta Julietei si Romeo era si el pe undeva. Ce a disparut? Nimic, doar timpul a colorat totul cu culori gri. A fost un cadou al destinului, sau o baliza de directie? Cred ca directia duce intotdeauna inapoi in camara inimii. Roaga-te sa ramai pentru tot restul vietii o indragostita…

  • Si daca ma crezi, nu vei avea  nimic de pierdut, desi ‘ceva‘ cantareste greu-  Foarte greu.(∞∞♥♥♥∞∞).