Viața trebuie trăită frumos acum ca și atunci

 

gratitudineaViața o trăim și o luăm așa cum este. Nu merită să dăm la o parte frumosul din ea, ca să lăsăm loc urâtului. Pe parcurs viața își arată greutățile, frustrările, neajunsurile, sărăcia.  Grija zilei de mâine ne schimbă în locul cel mai esențial – în  omul din noi… Nu vei primi vreun premiu că ai ajuns la cariera dorită, că ai un stil de viață mult mai bun decât atunci când ai plecat de la casa părinților, sau că ai o stabilitate financiară. În final rămâi cu sufletul tău și drumul este doar al tău.

Suntem buni, pentru că așa suntem făcuți, iar când ne preschimbăm în ceea ce nu suntem, în frustrați și în oameni care vor mai mult decât au nevoie, atunci omul din noi este nefiresc. Este crud, sarcastic și cinic. Nu îl mai interesează  virtuțile, ci îl interesează mai mult materialul, nu viața în splendoarea ei, cinicul vieții devenind o a doua natură. Dar avem nevoie de foarte puțin ca să fim fericiți. De o pereche de pantofi noi,  de o pălărie cu aer de nonșalanță, de o cafea cu un prieten la cafeneaua din colț, sau de minimalistul trai din apartamentul închiriat. De un motiv ca să o iei de la capăt în fiecare zi, de obiceiuri intime pe care le știi doar tu, de amintirile dragi din anii de aur ai tinereții, de frecțiile cu iarbă și flori când te tăvăleai în câmpul simpatic, leagăn al copilăriei. De fracțiuni de secunde în care o privire a lui ți s-a părut că îți transmite ceva, de viața în culorile de pe foile din timpul facultății când toată lumea era a ta. De culorile din lume  și de darul de a avea în preajma ta, oameni cu ochi colorați. De preziceri pe care le-ai făcut acum douăzeci de ani și de care acum râzi copios,  de prieteni implicați și de o vorbă bună. De faptul că ești liberă ca o pasăre migratoare și că te sui în avion ori de câte ori vrei, având destinația către o țară îndepărtată. Sau uitându-te în niște poze, să călătorești cu mintea în zări depărtate ale lumii, unde viața ta este ca viața unui burghez care primește câte un dar de la fiecare, el dăruind din abundența sa de om frumos, în această lume. Să iubești să fii iubit care mi se pare cel mai frumos sentiment din lume. Să visezi și visele să ți se îndeplinească, pentru că viața este frumoasă și să o știi numai tu. Să trăiești minunea că ești tu în fiecare dimineață, în fața cearceafurilor și să fii conștientă că ești un dar că ești femeie.   Să ai acel „chelque-chose” ca femeie și să fii fericită că nu ești ca toate celelalte. Să fii fericită că ai atâta personalitate, încât chiar dacă te frângi de dor și de amar, rămâi tot femeia originală și autentică, pentru că prin asta te-ai remarcat și când erai fetiță, iar acum te remarci ca femeie. Chit că nu  înțelege nimeni  comportamentul tău rebel și nonșalant. Și mai zic eu, dacă cei dragi ți-s sănătoși și viața ți-i ține aproape atunci te poți numi fericit!

pantofi cu as

Femeia din noi are nevoie de atenție, dar și ea trebuie să fie fină atât în convingeri, cât și în simțăminte. Avem nevoie de frumos, de compasiune, de har și de iubire. De un cuvânt bun care să smulgă răul din noi și să facă sufletul să zboare. Chiar dacă o aripă este frântă și   zburăm doar cu o aripă, important este zborul spre lumină. Putem să ne oprim oricând o clipă și să privim în față, în spate, sau înlăuntrul nostru. Putem să ne luăm în serios, sau să râdem de noi, oricum ar fi, drumul va fi mai ușor. Totuși viața este despre viață. Poate ceva te-a marcat atât de tare, pierderea cuiva drag, o boală sau stagnarea pe loc de ani de zile, încât este mai ușor să alegi calea pierzaniei. Căci pierdut poate să îți fie și sufletul când își pierde drumul și el devine crud. Pentru că l-ai vitregit de bine, de iubirea de sine și l-ai îngenuncheat cu mai mult decât poate duce…

Și încă ceva – mai este loc de bine dacă alegi să te iubești și să îți oblojești rănile. Este un prim pas spre drumul care duce la tine.

♥♥♥Cu prietenie,  Ialina

 

Indragostita de obiective noi

images (19)

Eu traiesc ca sa ma indragostesc. Si cand o fac, ma indragostesc de un pom, de fiecare lacrima, de tine om drag, de lumina din tine si de ce mi-e drag pe lumea asta. Traiesc pentru a sorbi lumina si a ma indragosti iar si iar… pana la apusul cel din urma.

Culorile ma indragostesc si se indragostesc si ele de mine. Nisipul face la fel cu marea. Muzica clocoteste in urechile indragostite de ea. Cuvintele sunt nimic altceva, decat indragostiti plecati la plimbare prin urechi si prin orificii. Vatamarea  cu indragostitul este  constatarea ca arzi. Ca esti si ca respiri.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt…Azi. Pana maine, mai indragosteste-te de copilul tau, de mama ta, de bunica ce se afla dincolo de lume. Indragostitul este o chestie subtila care ma face sa cred ca nimic nu e ciudat, nimic nu e stramb si nu e vid, pentru ca vidul este plin si ocupat.

Lovitul ca nu esti indragostita, este mai fals astazi ca niciodata.

  • Never say never

Pana si picioarele alea futuriste din picturile lui Salvador Dali, si alea sunt indragostite. Indragostitul este datul drumul la acul ala din piept care ne tine pe noi, in  fals si in  steril. Acul ala care a ramas acolo de cand ceilalti te-au invatat sa te dezindragostesti. Fa cum vrei. Dezandragosteste-te. Dar apoi o sa-ti para rau. O sa plangi si o sa ierti.

Dar va fi prea tarziu. Vor fi multe ace in inima ta, mai multe. Mai tembele. De acolo o sa plece deselenizarea lunii din capul tau. Altfel o sa te sugrume si o sa te faca sa revii la viata si la indragosteala. Recunoaste acum asta.

  • Doar lasa sa treaca…

Recunoaste ca te simti ok cand esti putin extraterestra si cu capul in nori. Dar nu-i nimic, stii si tu ca  totul se vindeca pe lumea asta. Pana si trecutul se vindeca, ca sa faca loc  prezentului. Pana aici am stiut si eu  sa zic ceva…de aici, nu mai stiu.

PS:

Viseaza in noaptea asta la indragosteala. Iti amintesti  cand aveai cinspe’ ani (si doi ochi negri – vorba cantecului) si toata lumea era a ta, desi iti venea sa mori in fiecare clipa? Aveai fluturi in stomac si lacrimi in ochi si erai putin extraterestra, atunci mai mult ca niciodata. Si desi  ti s-a mai intamplat, asta a fost partea  frumoasa si viata a mers mai departe, cu inima  sau fara inima ta.  Ai suferit, ai zis: uraste-ma! ai strigat in zadar, ca peretii nu te auzeau, ca doar nu erau polifonici. Si ai cedat de multe ori, odata ti-ai si pierdut sinele, crezand ca celalalt te va ajuta. Ai fost disperata ca un caine infometat care ar da orice pentru o bucatica de dragoste. Dar nu, nu erai o diva de la Holywood, ca sa apara un ‘el’ si sa te ridice din mocirla. Nu erai o diva, ca alea ajung direct pe lumea aialalata, dupa o supradoza de medicamente si alcool. Tu erai o fata obisnuita, care era condamanata sa traiasca. Sa lupte si sa chinuiasca pana nu mai poate. Pana la urma, te-ai luat de un umar cu mana stanga si te-ai ridicat,  asa cum se ridica un om sfarsit- Ca tot vreau sa citesc „Un om sfarsit” de Giovanni Pappini. Ai folosit mana stanga pe post de umeras. Si ce bine a fost! si cati n-or mai fi fost ca tine, oameni sfarsiti care isi asteptau slavarea…

Aveai varsta Julietei si Romeo era si el pe undeva. Ce a disparut? Nimic, doar timpul a colorat totul cu culori gri. A fost un cadou al destinului, sau o baliza de directie? Cred ca directia duce intotdeauna inapoi in camara inimii. Roaga-te sa ramai pentru tot restul vietii o indragostita…

  • Si daca ma crezi, nu vei avea  nimic de pierdut, desi ‘ceva‘ cantareste greu-  Foarte greu.(∞∞♥♥♥∞∞).

 

Muza

 

Inca se mai aud tropaituri de sine metalice atunci cand se apropie cu viteza metroul si pe muza mea de la metrou, pe care o caut cu ochii in multime, o gasesc fabuloasa. Este versiunea mea mai tanara, una donna cu ochi limpezi, verzi, patrunzatori, care nu spun tot ce ar vrea sa spuna. In licariri vad niste profunzimi de sentimente greu de ghicit. Caracterizarea mea la prima vedere este: maleabila, super educata, transanta -doar cu ea – si super fata de treaba. Pe la metrou este asa cum este in Bucuresti: full de tineri independenti butonand smartphonurile si zic: fiecare este cat se poate de preocupat de nuantele mistice din smartphone. Ce or gasi ei acolo? (s-ar intreba un spirit care rataceste prin locuri publice) ce sa gaseasca? arta de a face bani, arta de a cuceri si de a fi super cool. Este interesant ca prin oaza de idei care circula prin metrou, se gaseste o idee a unei fete cu ochi verzi, mulatra, matura de 30 de ani, venita din tari lacunare intr-o tara la fel de lacunara, dar cu mai mult sketching.

Fara scheletul din dulap si fara toane de matrapita, matusa Idila era o tipa excentrica; la 40 de ani, sculptata intr-un bronz al pielii, legata cu multe aere de diva, dar in acelasi timp timida foc. O fiinta solara, asa cum zic italienii, cu expandari de personalitate, cand prea fierbinte, cand foate potolita, de fapt un melanj de contraste pe care cu greu si le stapanea. Dra  Idila avea farmecul contrastelor, al vorbelor masurate si gesturilor calculate pana cand obosita se abandona unor stari relaxate si binefacatoare.

Ceea ce l-a contrariat de o viata pe Marius, este ca nu-i putea da  o definitie. Ochi verzi, nas carn, urechi mici si cam atat. Magnetism si forta, precum si replici alese pe spranceana  erau nelipsite din agenda ei. Cu ce se ocupa? cu mai multe: plimbari, IT, lecturi, sfaturi de consiliera in copii, consultatii „soretale”, fayshion, cosmetice si alte cele. Nu era o tipa implantata in realitatea imediata, usor aeriana, difuza, cu un caracter dificil, dar bine stapanit. Defecte? – nule, sau foarte bine ascunse, ca si capacitati extrasenzoriale care daca ar fi avut cine sa le puna in valoare, ar fi facut o buna afacere din capacitatile femeii asteia misterioase- gandea Marius. Ea oricum credea dintr-o superstitie strafulgeratoare, ca lucrurile astea nu trebuiau spuse, ca sa nu se piarda darul si cu adevarat, nu o putea nimeni convinge ca nu e asa.

Da, avea feelingul, statura si calibrul de extrasenzoriala. Multe isi rezolvasera cei din familie prin ea, probleme grele, confuzii greu de deslusit si de vazut cu ochiul liber, paradoxuri care pentru ea erau ca o cana cu apa rece bauta pe stomacul gol.

Idila nu era un lucru: nu era top model, desi toata tineretea ei fusese narcisista, obsedata de imaginea care se proiecta in afara. La 30 si… deja era cu un pas inaintea sortii, pregatita de ce e mai rau, de furtuni ca si de curcubee. Lucra la o agentie de vanzari, avand pe langa capacitati  de clarvedere si capacitati de negociere. Asa ca de multe ori imi spunea: „Draga, cand Dumnezeu a facut-o pe Eva si i-a dat-o lui Adam, prima capacitate pe care i- a daruit-o, a fost aceea de a negocia”. Si Idila credea sincer acest lucru.

Mai tarziu, mi-am dat seama ca era o fiinta fenomenala: ascunsa, dar in acelasi timp deschisa, ca o floare care se deschide doar in conditii climaterice favorabile. Pana la urma Idila nu avea sa petreaca prea mult timp pe aici, fiind de multe ori atat inspirata cat si atat de patrunzatoare, incat insasi viata ei era o varianta de serviciu: practic ajuta cu capacitati si resurse nebanuite pe toata lumea. Defectul ei? nu stia sa se exteriorizeze si sa faca ceva pe plan material, cu acest dar al ei. Stiind ca avea o slabiciune pentru oamenii sensibili, se lasa de fiecare data furata de sentimentul de duiosie si cand practica extrasenzorialul, cadea pur si simplu in extaz. Intra in omul de alaturi si era tata de fascinata de sufeltul lui, incat puteai spune ca nu ar lucra in vanzari, ci ca in acel moment, ar fi picat din luna. Si desi slabiciunea ei  i se intorcea impotriva, era genul acela boem, care nu-i pasa daca ploua , ninge sau de multe ori, faptul ca nu stia in ce data suntem, o dadea de gol ca totul se intampla pe un plan secund, undeva unde subconstientul prefera visul si nu realitatea.