Muza

 

Inca se mai aud tropaituri de sine metalice atunci cand se apropie cu viteza metroul si pe muza mea de la metrou, pe care o caut cu ochii in multime, o gasesc fabuloasa. Este versiunea mea mai tanara, una donna cu ochi limpezi, verzi, patrunzatori, care nu spun tot ce ar vrea sa spuna. In licariri vad niste profunzimi de sentimente greu de ghicit. Caracterizarea mea la prima vedere este: maleabila, super educata, transanta -doar cu ea – si super fata de treaba. Pe la metrou este asa cum este in Bucuresti: full de tineri independenti butonand smartphonurile si zic: fiecare este cat se poate de preocupat de nuantele mistice din smartphone. Ce or gasi ei acolo? (s-ar intreba un spirit care rataceste prin locuri publice) ce sa gaseasca? arta de a face bani, arta de a cuceri si de a fi super cool. Este interesant ca prin oaza de idei care circula prin metrou, se gaseste o idee a unei fete cu ochi verzi, mulatra, matura de 30 de ani, venita din tari lacunare intr-o tara la fel de lacunara, dar cu mai mult sketching.

Fara scheletul din dulap si fara toane de matrapita, matusa Idila era o tipa excentrica; la 40 de ani, sculptata intr-un bronz al pielii, legata cu multe aere de diva, dar in acelasi timp timida foc. O fiinta solara, asa cum zic italienii, cu expandari de personalitate, cand prea fierbinte, cand foate potolita, de fapt un melanj de contraste pe care cu greu si le stapanea. Dra  Idila avea farmecul contrastelor, al vorbelor masurate si gesturilor calculate pana cand obosita se abandona unor stari relaxate si binefacatoare.

Ceea ce l-a contrariat de o viata pe Marius, este ca nu-i putea da  o definitie. Ochi verzi, nas carn, urechi mici si cam atat. Magnetism si forta, precum si replici alese pe spranceana  erau nelipsite din agenda ei. Cu ce se ocupa? cu mai multe: plimbari, IT, lecturi, sfaturi de consiliera in copii, consultatii „soretale”, fayshion, cosmetice si alte cele. Nu era o tipa implantata in realitatea imediata, usor aeriana, difuza, cu un caracter dificil, dar bine stapanit. Defecte? – nule, sau foarte bine ascunse, ca si capacitati extrasenzoriale care daca ar fi avut cine sa le puna in valoare, ar fi facut o buna afacere din capacitatile femeii asteia misterioase- gandea Marius. Ea oricum credea dintr-o superstitie strafulgeratoare, ca lucrurile astea nu trebuiau spuse, ca sa nu se piarda darul si cu adevarat, nu o putea nimeni convinge ca nu e asa.

Da, avea feelingul, statura si calibrul de extrasenzoriala. Multe isi rezolvasera cei din familie prin ea, probleme grele, confuzii greu de deslusit si de vazut cu ochiul liber, paradoxuri care pentru ea erau ca o cana cu apa rece bauta pe stomacul gol.

Idila nu era un lucru: nu era top model, desi toata tineretea ei fusese narcisista, obsedata de imaginea care se proiecta in afara. La 30 si… deja era cu un pas inaintea sortii, pregatita de ce e mai rau, de furtuni ca si de curcubee. Lucra la o agentie de vanzari, avand pe langa capacitati  de clarvedere si capacitati de negociere. Asa ca de multe ori imi spunea: „Draga, cand Dumnezeu a facut-o pe Eva si i-a dat-o lui Adam, prima capacitate pe care i- a daruit-o, a fost aceea de a negocia”. Si Idila credea sincer acest lucru.

Mai tarziu, mi-am dat seama ca era o fiinta fenomenala: ascunsa, dar in acelasi timp deschisa, ca o floare care se deschide doar in conditii climaterice favorabile. Pana la urma Idila nu avea sa petreaca prea mult timp pe aici, fiind de multe ori atat inspirata cat si atat de patrunzatoare, incat insasi viata ei era o varianta de serviciu: practic ajuta cu capacitati si resurse nebanuite pe toata lumea. Defectul ei? nu stia sa se exteriorizeze si sa faca ceva pe plan material, cu acest dar al ei. Stiind ca avea o slabiciune pentru oamenii sensibili, se lasa de fiecare data furata de sentimentul de duiosie si cand practica extrasenzorialul, cadea pur si simplu in extaz. Intra in omul de alaturi si era tata de fascinata de sufeltul lui, incat puteai spune ca nu ar lucra in vanzari, ci ca in acel moment, ar fi picat din luna. Si desi slabiciunea ei  i se intorcea impotriva, era genul acela boem, care nu-i pasa daca ploua , ninge sau de multe ori, faptul ca nu stia in ce data suntem, o dadea de gol ca totul se intampla pe un plan secund, undeva unde subconstientul prefera visul si nu realitatea.

Femeie, toate sunt ca tine!

 

Azi, de 8 Martie se schimba  problema care suna cam asa: „A fi FEMEIA cea de toate zilele ” sau ” Femeia care sunt in toata splendoarea mea, azi de 8 Martie”. Numai azi esti TU cea de toate zilele, ZIUA asta este cea  in care te uiti in oglinda si din obisnuinta treci cu vederea grimasele de durere si de suferinte nestiute, care s-au adunat  intr-o feminitate care pe zi ce trece este mai incarcata de umor si de fantezie. Cu fiece rid, cu fiecare pata de culoare si schimbare  nou aparuta pe fata ESTI MAI FRUMOASA.  Fata ta care exprima un lung sir de trairi si mai abitir rolurile pe care le-ai avut in viata ta pana acum:  de mama, sotie, fiica, o intreaga apologie a universului intr-o structura spirituala care calca pe saruturi si pe usturaturi, pe care le preschimba mai apoi in creaturi noi pline de viata. Asta esti tu! Cea care striveste sub talpile tale efervescente si misterioase, saruturile moi si mai apoi le metamorfozeaza in primaveri si in sperante, prioritizand bagajele emotionale in mici sertare si sertarase de ganduri si sentimente.

Si atunci cand iti platesti ratele la banci, cand faci curatenie in culcusul plin de afrodisiaca iubire a celui drag, cand stii ca tu esti unicul univers de iubire a lui „asa da!”, ca poate ar indrazni sa iti zica cineva si „asa nu!”, numai ca ei nu stiu ca la tine totul este perfect si perfectibil. Nu ai sansa de a fi imperfecta oricat te-ai stradui de mult, pentru ca asta esti tu: mirare si cuget traite in iubire. Daca te-ai gandi ca ai avea o fiica (poate tu esti una din cele care o au) care si ea ar gandi la tine si ca si tine, ce raspuns frumos ai avea de la universul care iti da raspunsuri pe masura ta? Ti-ai frange buzele intr-o muscatura suava, ai inchina viata toata acelui sacrificiu, care el insusi te-ar implini ca ceea ce ai fost si esti: marunta candela care lumineaza a iubire, clepsidra nesfarsita de aurore semipretioase ce se sacrifica iar si iar si iar… pentru un „nu stiu ce” si pentru „un nu stiu cum”…dar sigur pentru cea care nu se vede pe sine in oglinda, ci doar in oglinda din ochii celorlalti. Pentru ca de multe ori nu ne iubim, asa cum stim sa suferim pentru toti cei dragi .

 

Bunaoara, daca ai gasit un argument sa iubesti neconditionat, asa cum o faci tu defel si daca te apasa pe suflet ca in numele iubirii neconditionate sa uiti de tine pentru ceva, gresesti. A te iubi este mai de pret decat a calca in picioare mii de flori, carute de anotimpuri pierdute in uitarea de sine… cand totul a plecat de la fetita cu codite din banca de la geam, care visa la o femeie plina de daruri care va darui la nesfarsit, trupul firav, viata  si iubirea unei iubiri siameze cu cea  a mamei.

Tot ce tu simti, gandesti, visezi, privesti, este important pentru ca  este important pentru tine. Cand femeia care vrea sa renunte la tigari, este cea care a uitat de sine si s-a abandonat unei lupte pe viata si pe moarte, perfidei lupte si care nu are nimic de dat in schimb, ce te tine in loc? Ce iti spui de fiecare data cand gasesti alte si alte lucruri de facut in ziua ta libera cand iti pui pe tapet dorintele de o zi? Sau esti  tu cea care ai ajuns la capatul puterilor si iti trebuie curaj sa lasi jos poverile pe care ti-ai imaginat ca e datoria ta sa le duci… Favorizata sau nu,  zau ca timpul a fost intre cea  care esti actrita de nevoie, jucand in niste filme care nu sunt ale tale si esti deja acrita de dezamagiri… si nu ai voce sa spui  de ce ai nevoie, nu mai ai timp de tine, ca sa te vezi frumoasa in alti ochi, in orice privire, fara nemultumire, carteala, ci doar cu abandon.

Abandoneaza-te iubirii  de sine  in toate, cu timp si fara de timp, caci orice si oricand iti sta in putere femeie. O femeie care se iubeste pe sine, e mai puternica decat Mahomed care  s-a luptat cu muntele. Caci stii si tu zicala veche de cand lumea, ca nu vine muntele la Mahomed, ci Mahomed la munte…Deschide-te! ca orhideea fragila din povestea care este doar a ta, lasandu-te culeasa, aleasa si mai ales iubita. Lasa-te admirata, ridica privirea, cunoaste-te in privirile celorlalti, oglinzile tale si marturii ale dorintelor tale celor mai ascunse… acolo te vei regasi si iti vei regasi menirea, CARTEA SCRISA care nu se va sterge atat timp cat vei fi pe pamant si te vei numi femeie.

Uneltele tale de infrumusetare, care sunt tintuite de o foame de viu, de plin, de samanta asternuta in calea celor care te intalnesc, ar fi mai cald primit daca te-ai da de pomana cerului, in predarea cumpenelor si legilor care ti-au fost scrise si de care te poti linisti doar in bratele celui drag… doar voi, cateva minute sau ore, in bratele cui ti-e drag pe pamant. Si e mai important sa fii alaturi de el dimineata decat sa iti faci o mie de ganduri  despre machiaj, oja  si tenul tau simplu si curat de lacrimi. Este spalat cat se poate, de  multele lacrimi varsate pentru intreg mapamondul… si pentru el. Pentru a patimi nu este un timp potrivit, ci doar timpul fara de timp al tau  si al privirii tale sfilenice.