Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥

De ce nu poţi să faci un copil?!

Mie ideea cu copilul nu mi-a fost prea clară niciodată. Pe la 27 de ani vroiam să fac un copil, dar să nu mă căsătoresc, să fie un copil doar al meu, deşi cred că eram influenţată foarte mult de curentul feminist din acea perioadă. Apoi mi- a trecut repede ideea,  aşa cum a venit.

Pe lângă faptul că sunt întrebată mereu de ce nu fac un copil, ca şi cum identitatea mea ca femeie nu este deplină decât în momentul în care eu o să procreez, am văzut multe femei care au făcut un copil şi le vine extrem de greu să îl crească. Başca este o responsabilitate enormă, asta înţeleg, dar sunt femei care nu au ce să le ofere copilului, în afară de dragostea maternă.

Mie părinţii nu mi-au oferit decât posibilitatea de a studia la facultate- mai bine zis mama, visul de a mă realiza mi-a aparţinut în totalitate mie, de aceea nu am ce să îmi reproşez. Aş avea de reproşat poate sistemului defect în care trăim.   Şi după aia, m-am zbătut aşa cum se zbate orice tânăr care nu are părinţi cu funcţii, afacerişti, sau care să îţi lase un apartament, ţie  copilului lor.

Ce aş putea eu să îi ofer copilului meu***? O lume mai bună nu se poate, pentru că ne-am născut în această ţară de pseudo democraţie şi nu vedem nici noi încotro mergem. Nici nu putem să ne mutăm pe altă planetă. Dacă copilul meu va hotărî să facă o meserie de vocaţie, va fi fericit şi îl voi susţine, ca scriitor, profesor sau ca învăţător. Dar cu asta nu poţi face avere… şi pe bune, nu încapi nici în spitale la o consultaţie fără acea brumă de avere de care  toţi avem nevoie.

Practic eu două sferturi din viaţă le-am trăit în Italia şi nu am plecat cu gândul de a mă îmbogăţi, ci am plecat cu ideea de a uita de coşmarul pe care o comunitate, o societate şi o facultate mi le-a oferit drept cadou de început de drum. Nu am nimic cu sistemul în care trăim, pentru că fac abstracţie de el, cât pot de mult. Prefer să fiu o ciudată visătoare, care îşi vede de cărţile ei, decât să reiau iar şi iar, bucăţile de viaţă care mi-au dăruit foarte mult patos, într-o societate bolnavă. De altfel, mentalitatea pe care am întâlnit-o în altă ţară, mi-a arătat că se poate  şi altfel.

De ce să nu ai copil***? Ce îţi poate oferi el la bătrâneţe? Îţi poate oferi afecţiune, un umăr pe care să te sprijini, dar va trebui să îi trăieşti amarul pe care îl trăieşte şi el, va trebui uneori să îl vezi murind, pentru că nu poate lupta cineva cu viaţa fără să cadă în genunchi. Cu noi nu este nici începutul nici sfârşitul. În final, parcă văd grămezile de morţi din cimitirul din satul uitat, unde zac toţi cei dinainte. Acolo o să fie îngropaţi şi părinţii şi apoi copiii. Aşa că într-o zi se va termina totul aşa cum a început şi uneori când mă gândesc, mă simt  uşurată.

Dacă va creşte şi te va trage de mânecă pentru faptul că nu i-ai asigurat strictul necesar? O casă, o masă? De restul sunt sigură că se va ocupa el.

Procesul prin care treci ca femeie însărcinată, nu este pentru toate femeile

Procesul prin care treci ca mamă, pe mine m-a înspăimântat dintotdeauna. Nemaivorbind de complicaţiile medicale  din timpul sarcinii şi al naşterii. Unele suntem făcute să nu privim la buba care cauzează durerea, iar pe unele din noi, ne doare şi ideea de a fi mamă. Nu suntem construite toate la fel şi nu avem aceeaşi doză de serotonină în creier. De aceea pentru unele din noi subiectul cu copilul este un subiect tabu.

Viaţa se desfăşoară pe bune şi fără copil. Nu mă simt stingheră pentru că nu am un copil, deşi uneori am vrut să mă conving singură că aş vrea să îl am. Ştiu că viaţa ţi se schimbă radical şi că eşti o femeie împlinită. În afară de asta, pentru o femeie este o binecuvântare gândind în termeni arhaici. Asta o întregeşte, o face să îşi îndeplinească menirea cu care a venit pe pământ.

Citisem de o descântătoare bătrână, ce spunea că fiecare femeie este făcută să nască copii, dar adevărul este că nu toate femeile o fac. Pentru multe din ele este o alegere, iar pentru altele este o simplă necesitate al unui proces normal, fiziologic.

 

 

Rostul lucrurilor

Doar cei ce s-au ajutat singuri ştiu cum să-i ajute pe alţii – George Bernard Show

Poarta speranței -Arhivă personală - biserica Sfântul Nicolae din Mira Lichiei
Poarta speranței -Arhivă personală – biserica Sfântul Nicolae din Mira Lichiei

În proporția Universului suntem cei de pe pământ, sufletele ce se zbat să trăiască frumos. Mai evoluați decât necuvântătoarele, dar mai puțin evoluați decât locuitorii din Ceruri. Fiecare la zenitul veacurilor, cu mâinile curate și sufletul ca o mătase incoloră, va veni la așezarea meselor Dumnezeului din Ceruri. La o agapă la care i se va cerne sufletul și rostul său din lume.

Dacă umblăm ca orbii în mijlocul unei lagune care fierbe ca un vulcan, totuși îmi place să îmi închipui că în starea primordială a omului, se află ființa primară, cea dinainte de Adam și Eva, cea care a fost Lilith și care a fugit din Paradis în căutarea aventurii. Acolo se află o lagună liniștită, unde stihiile și fantomele care nu ne dau pace, nu ne mai găsesc. Acolo ne regăsim într-o uniune primordială cu Cerul, ființe plăpânde care au în centrul vieții ceea ce trebuie să aibă- dumnezeirea.

În punctul nostru cel mai vulnerabil, suntem loviți uneori cu lovituri dure ale realității, reci ca o lamă albă și neascuțită, frustrați de puterea necunoscutului și de puterea pe care o are fiecare om pe care îl întâlnim, asupra noastră. Fiind măsurați la trup și la suflet  aparent în ochii celorlalți, de multe ori având măsura pe care ne-o dăm noi înșine. Fiindu-ne măsura unui metal prețios, a unei zi de încercări, sau a unui codru de pâine pe care l-am dăruit semenului nostru. Cu rost, sau fără de rost.

43645003775_4617f94b5f_z

Fie că ne place sau nu, aparținem celorlalți – nu suntem liberi, așa cum nimeni nu e liber pe pământ, deși libertatea ți-o creezi singur în arta vieții tale, tabloul perfect îți aparține ție. Și îți trebuie o doză mare de autoironie și umor, trebuie să te naști un spirit aparte ca să poți duce în spate această libertate:

                   Presupunând că lumea este doar una din glumele lui Dumnezeu, te-ai strădui mai puţin să o transformi într-o glumă bună în locul uneia proaste? ( George Bernard Show)

Atât de mult ne trăim de azi pe mâine, încât nu mai avem grijă să ne cadă zăvoarele și opreliștile în fața celorlalți, fiind pasibili să  cădem în propriile deziluzii iar și iar.

Lucrurile care nu se văd, le simțim în adâncul sufletului ca într-o cochilie de scoică, care primește deziluzii, mortar să facă o casă uneori din fantome, alteori din predispoziții spre căderi nenumărate. Căci integru se poate numi numai omul care naște în fiecare clipă scântei divine într-o altă ființă omenească, deși obosit de sine, totuși vesel că i-a hărăzit ceasul împlinirea.

În restul rostul în viață este al fiecăruia. Viața este un borcan cu deziluzii și speranțe deșarte, care dacă s-ar organiza de către o mână pricepută în tertipuri geometrice, ar lua forma perfecțiunii. Sau măcar în partituri cântate la un pian alb din acel  apartament cu ferestre albe, uriașe. Și totuși ea să nu cânte prea mult la pian, căci  Muzica este foarte frumoasă, dar o femeie care cântă la pian toată ziua este un blestem.  (George Bernard Show).

Viața e despre  nefericirea de a înțelege că ducem o luptă continuă cu timpul, semenii și destinul care arată de multe ori ca o plajă urâtă, năpădită de tristeți, neuitări și ne -iertări. Rostul ni-l putem face noi. O insulă pustie în care căutăm un sens cu disperare.  Unele urme de ne- iertare se șterg ca după o aluviune ce spală răul,  altele rămân cioplite  în aval de munte spălat de calcar, alb și totuși cu cicatrici adânci crestate în stâncă vie, aducându-ne aminte de rostul lucrurilor nevăzute de care toți avem parte. Rostul nostru este vechi ca al unui an ce a trecut  și nu se mai întoarce.

♥♥♥Cu dragoste, Ialina