Reverie de iunie

După amiază de iunie. Stăteam în casă și ferestrele erau toate deschise. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc și în dimensiunea lor și  nu mai știi când este noapte sau când e zi. Pianul meu imaginar, este undeva la malul unei mări, alături de niște candelabre vechi de alamă. Scopul scuză mijloacele, spunea un mare explorator. Mă gândeam la mare și la șansa în iubirea pe care ai avut-o și  încă o ai. Dar toate trec, așa cum vin. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc. La un moment dat în spatele meu, am auzit o aripă de înger rănit. Stătea și se tânguia de cine știe ce durere care nu se mai termină. Dacă îi pasă că nu are trup? Nu cred… cred că îi place că este mai simplu ca mine și lui îi place să se îngâne cu realitatea mea. Așa cum bunica îngâna un cântec de seară. Noi suntem prieteni, ne cunoaștem de o viață.

1601287_625182924202040_2144469982_n

Suntem prieteni, am ieșit la mall împreună, la suc, la cafea, la duș, la mare, la munte, la înmormântări și la botezuri. Sclifosita de mine nu are idee cât de mult mă asezonează îngerul meu, cu diverse daruri substanțiale -ieșiri din depresii, ieșiri din spitale cu iscălitură de înger, buchete de flori pe Facebook, idei care se aștern pe hârtie, poezii venite de nicăieri. Dar lui nu-i pasă…

-Ba îmi pasă, îmi strigă.

-Lasă-mă te rog, să îmi păstrez părerea, îi zic. Lasă-mă să am și eu părerea mea acum că sunt femeie.  Știu că nu mă înțelegi și că sunt absurdă, dar mi-ar plăcea să îți scriu ceva în sanscrită, sau în chineză. Un haiku din trei versuri . Ceva de genul:

Haikuul celei învinse

Sunt teribil de înțeleaptă, 

sunt un oracol de hârtie

și totuși nu înving niciodată. 

 

sau

Un haiku cu parfum de cireși în floare

Romantic stau să înflorească cireșii

Pe cerul albastru al ochilor tăi 

În care explozii de veri și de fluturi

Cad învinse de romanticul cer alabastru. 

Ala Bala portocala, goliciunea din mine

 iubește nudul unei figuri divine. 

 

Fata bună și nebună de bună

Ar fi drăguț. Aș vrea să mă așez pe pat și să mă unduiesc în cântecul îngerilor și să fiu uitată în   lumea asta. Nu îmi pasă de lume și nu mi-a păsat vreodată. Nu e vina mea că viața  este de r.. și că viața mea e în contrast cu a ei. Îți este imposibil să înțelegi cum pot fi eu atât de mulțumită cu puțin… și ea având totul și mulțumindu-se  cu nimic.  Ce o mai fi și asta?… o mare minciună, o aparență fără miez.

Viața de cătănie…

-Aș vrea uneori să îți trimit toți îngerii pe care îi cunosc, dar tu ești unul din ei. Rănit, stors și plăpând. Frunzele sunt mici felii de viață pentru gurile noastre și pentru cei ce se hrănesc  din  jungla siberiană.  Noi suntem mici felii de iubire. Te-am mințit că sunt o contabilă care contabilizează totul. Dar eu  nu am avut niciodată registre, nici documente, nici semnături, pentru că eu cred că ele pot fi șterse oricând.  Nu mi-a păsat Niciodată de astfel de nimicuri. În schimb mi-a păsat de drumul meu, așa ca în povestea lui Hensel și Gretel. Cu suflet mare am primit momente unice,  flori de iubire care sunt nesfârșite,  flori nemuritoare.   Nu am judecat, doar am privit și am zis să fiu mai bună, dar se pare că zeii tăi m-au biruit. Au fost și alți zei, dintr-o țară îndepărtată care m-au lăsat în pace. Am trecut peste prăpăstii ca să ajung la tine. Peste tot au fost ochi care m-au privit, unii  curioși  cu mirare, cu gândul că poate trece și asta. Peste ani voi fi mai femeie ca acum. Voi fi ca o mică pravilă de rugăciuni, o tămâie aruncată pe tărâmul nopților și al zilelor atât de triste. Nu m-am gândit niciodată dacă merită viața  pentru că știu că sunt doar un musafir în casa mea și în casa planetei Pământ.

Așa e viața…nu ne rămâne decât să avem grijă unii de alții și să știi că eu nu îmi ies din fire, decât foarte rar și atunci pedagogic. Nu m-am născut să strălucesc, o știu, dar mi se pare atât de frumos răsăritul, când luna dispare în noapte și Șeherezada însăși se apucă să spună povești nemuritoare, prințului din deșertul îndepărtat al Arabiei. Căci numai așa poate să ajungă până în zorii dimineții.

Din ciclul -Aoleoo, viaţa mea!

 

Azi o să mă abat puţin de la stilul meu de a scrie şi o să divaghez puţin despre o mare nedumerire a vieţii mele şi anume  despre câteva cazuri de Alzheimer cu care întâmplător, am avut contact.

Blogul meu este despre frumos, despre lucrurile frumoase care mă mişcă să scriu şi blogul acesta  mi-a dat satisfacţii nebănuite, dar astăzi dragii mei, este despre Alzheimer.

Evit să spun asta, dar uneori am ales să mă aşez în interiorul unui glob de cristal-  blogul meu – şi să sondez cu cuvintele adâncul conştiinţei umane, dar mai ales frânturi din noi, oamenii.

Dar viaţa reală cum ştiţi şi voi, bate filmul şi le întrece pe toate.

 

Nu vă spun câtă durere am văzut uneori în viaţa mea, în ochii unor oameni care erau pe punctul de a se duce, sau erau în ghiarele dlui Alzheimer, neamţul ăla care ia minţile bătrânilor şi se transformă în cel mai temut torţionar al minţii lor.

Tragedia-vieții-constă-în-ceea-ce-moare-într-un-om-în-timp-ce-trăiește

Lăsaţi, o să ziceţi, nu avem timp de oamenii cu Alzheimer, pentru că sunt ultimii oameni şi pentru că sunt proscrişi pentru totdeauna! Dar să stai cu ei este un proces de sondare a creierului uman şi eu personal am avut această şansă de a lucra cu astfel de oameni necăjiţi. Şi ce să vă spun? am fost un fel de Young, Iisus şi Buda la un loc, pentru că un astfel de om a scos din mine, toate metodele mele de împăciuire, de contemplaţie şi de reflecţie posibile, privind fenomenul numit viaţă. Cei care trebuiau să fie bunicii cuiva, fie ei  italieni, nu au mai fost.

Căci compasiunea şi iubirea sunt limbajul universal, cartea mea de vizită cu care m-am prezentat şi aici, iar  esenţa întregilor întâmplări pe care le-am trăit, nu a fost nimic altceva decât întâmplarea.

Marii maeştri ar fi fost invidioşi pe calmul meu şi observaţia mea permanentă, care m-a făcut să plâng şi să mă bucur în rarele momente alături de ei. Ce să vă mai spun despre asta? faptul că suntem în final nişte animale hăituite, care nu mai au pe nimeni în  lumea asta? că iadul din interiorul acestor oameni este viu? faptul că mă uitam neputincioasă la omul din faţa mea, nedându-mi seama ce aş putea să fac pentru acest suflet condamnat? că viaţa lui nu mai exista, ci că era doar tortură psihică…

Sunt momente în care nu te mai poţi ruga pentru aceşti oameni, semenii tăi. Atunci am înţeles că umanitatea, compasiunea şi speranţa nu au graniţe. Că oriunde te-ai afla în lume, cei pe care îi întâlneşti sunt un răspuns al rugăciunilor trimise lui Dumnezeu, ca să îi întâmpini pe semeni în nevoile lor. Acolo în prezenţa lor, ecoul nu se mai aude şi vraja vieţii a dispărut demult, iar basmele sunt luxul la care pot visa doar copiii.  Şi adulţii sunt cei care  au luxul de a -şi face planuri şi de a le împlini, înr-un final.

Pe o scară de valori a umanismului şi  a calităţii vieţii şi a dreptului universal de a avea o viaţă normală, spuneţi-mi voi cum am putea să îi situăm pe oamenii ăştia.!!!! Mă gândesc cu groază la un cuvânt care i-ar putea defini  şi nu îl găsesc. Dar ce poate fi? o farsă a destinului? Ştii logic anume că atunci când te doare capul iei o pastilă şi îţi trece. Ca să nu rămâi însărcinată, iei anticoncepţionale şi ca să elimini o tumoare, te operezi. Dar aici e altfel… nu e nici luptă cu final şi nici cu niscaiva biruinţă.. nu este nimeni care a greşit şi nimeni pe care să-l poţi trage la răspundere. Este doar o teribilă selecţie a vieţii, o cedare a neuronilor care mor, celule moarte din creier într-un corp viu.

Poate că vulnerabilitatea lor şi creierul care i-a transformat în animale umanoide, m-a făcut de multe ori să le deplâng soarta. Probabil că încă nu am ajuns în iad, ca să descriu trăirile acestor oameni şi totuşi selecţia naturală ne face să vedem  cât suntem de vulnerabili. Ne arată cât de nesigură este viaţa noastră şi cum  întâmplarea este legea după care ne ghidăm de multe ori. Şi o spun pentru că  destinul ne poate juca la un moment dat o farsă ireparabilă şi de neexplicat, la fiecare dintre noi. Şi atunci ajung la concluzia unei mari neuro-lingviste din zilele noastre, care spune un lucru care poate fi sau nu poate fi adevărat : că este posibil ca tot ceea ce trăim să fie doar o hologramă şi nu o realitate.  Concluzia o trageţi voi singuri…

Mi-am băut cu amar ceaşca de neputinţă, am clipit din gene ca o păpuşă setată să deplângă viaţa bătrânei din faţa mea şi am început să număr stelele, care în acel moment îmi livrau un mesaj urgent – cum că totul trece pe pământ.  Şi până la urmă suntem ca un vânticel care a adiat şi care s-a întrupat  într-un colţ de lume, ca apoi să dispară pentru totdeauna din vieţile celorlalţi.

Din ciclul Aoleoo, viaţa mea…

Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥