Reverie de iunie

După amiază de iunie. Stăteam în casă și ferestrele erau toate deschise. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc și în dimensiunea lor și  nu mai știi când este noapte sau când e zi. Pianul meu imaginar, este undeva la malul unei mări, alături de niște candelabre vechi de alamă. Scopul scuză mijloacele, spunea un mare explorator. Mă gândeam la mare și la șansa în iubirea pe care ai avut-o și  încă o ai. Dar toate trec, așa cum vin. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc. La un moment dat în spatele meu, am auzit o aripă de înger rănit. Stătea și se tânguia de cine știe ce durere care nu se mai termină. Dacă îi pasă că nu are trup? Nu cred… cred că îi place că este mai simplu ca mine și lui îi place să se îngâne cu realitatea mea. Așa cum bunica îngâna un cântec de seară. Noi suntem prieteni, ne cunoaștem de o viață.

1601287_625182924202040_2144469982_n

Suntem prieteni, am ieșit la mall împreună, la suc, la cafea, la duș, la mare, la munte, la înmormântări și la botezuri. Sclifosita de mine nu are idee cât de mult mă asezonează îngerul meu, cu diverse daruri substanțiale -ieșiri din depresii, ieșiri din spitale cu iscălitură de înger, buchete de flori pe Facebook, idei care se aștern pe hârtie, poezii venite de nicăieri. Dar lui nu-i pasă…

-Ba îmi pasă, îmi strigă.

-Lasă-mă te rog, să îmi păstrez părerea, îi zic. Lasă-mă să am și eu părerea mea acum că sunt femeie.  Știu că nu mă înțelegi și că sunt absurdă, dar mi-ar plăcea să îți scriu ceva în sanscrită, sau în chineză. Un haiku din trei versuri . Ceva de genul:

Haikuul celei învinse

Sunt teribil de înțeleaptă, 

sunt un oracol de hârtie

și totuși nu înving niciodată. 

 

sau

Un haiku cu parfum de cireși în floare

Romantic stau să înflorească cireșii

Pe cerul albastru al ochilor tăi 

În care explozii de veri și de fluturi

Cad învinse de romanticul cer alabastru. 

Ala Bala portocala, goliciunea din mine

 iubește nudul unei figuri divine. 

 

Fata bună și nebună de bună

Ar fi drăguț. Aș vrea să mă așez pe pat și să mă unduiesc în cântecul îngerilor și să fiu uitată în   lumea asta. Nu îmi pasă de lume și nu mi-a păsat vreodată. Nu e vina mea că viața  este de r.. și că viața mea e în contrast cu a ei. Îți este imposibil să înțelegi cum pot fi eu atât de mulțumită cu puțin… și ea având totul și mulțumindu-se  cu nimic.  Ce o mai fi și asta?… o mare minciună, o aparență fără miez.

Viața de cătănie…

-Aș vrea uneori să îți trimit toți îngerii pe care îi cunosc, dar tu ești unul din ei. Rănit, stors și plăpând. Frunzele sunt mici felii de viață pentru gurile noastre și pentru cei ce se hrănesc  din  jungla siberiană.  Noi suntem mici felii de iubire. Te-am mințit că sunt o contabilă care contabilizează totul. Dar eu  nu am avut niciodată registre, nici documente, nici semnături, pentru că eu cred că ele pot fi șterse oricând.  Nu mi-a păsat Niciodată de astfel de nimicuri. În schimb mi-a păsat de drumul meu, așa ca în povestea lui Hensel și Gretel. Cu suflet mare am primit momente unice,  flori de iubire care sunt nesfârșite,  flori nemuritoare.   Nu am judecat, doar am privit și am zis să fiu mai bună, dar se pare că zeii tăi m-au biruit. Au fost și alți zei, dintr-o țară îndepărtată care m-au lăsat în pace. Am trecut peste prăpăstii ca să ajung la tine. Peste tot au fost ochi care m-au privit, unii  curioși  cu mirare, cu gândul că poate trece și asta. Peste ani voi fi mai femeie ca acum. Voi fi ca o mică pravilă de rugăciuni, o tămâie aruncată pe tărâmul nopților și al zilelor atât de triste. Nu m-am gândit niciodată dacă merită viața  pentru că știu că sunt doar un musafir în casa mea și în casa planetei Pământ.

Așa e viața…nu ne rămâne decât să avem grijă unii de alții și să știi că eu nu îmi ies din fire, decât foarte rar și atunci pedagogic. Nu m-am născut să strălucesc, o știu, dar mi se pare atât de frumos răsăritul, când luna dispare în noapte și Șeherezada însăși se apucă să spună povești nemuritoare, prințului din deșertul îndepărtat al Arabiei. Căci numai așa poate să ajungă până în zorii dimineții.

Din ciclul -Aoleoo, viaţa mea!

 

Azi o să mă abat puţin de la stilul meu de a scrie şi o să divaghez puţin despre o mare nedumerire a vieţii mele şi anume  despre câteva cazuri de Alzheimer cu care întâmplător, am avut contact.

Blogul meu este despre frumos, despre lucrurile frumoase care mă mişcă să scriu şi blogul acesta  mi-a dat satisfacţii nebănuite, dar astăzi dragii mei, este despre Alzheimer.

Evit să spun asta, dar uneori am ales să mă aşez în interiorul unui glob de cristal-  blogul meu – şi să sondez cu cuvintele adâncul conştiinţei umane, dar mai ales frânturi din noi, oamenii.

Dar viaţa reală cum ştiţi şi voi, bate filmul şi le întrece pe toate.

 

Nu vă spun câtă durere am văzut uneori în viaţa mea, în ochii unor oameni care erau pe punctul de a se duce, sau erau în ghiarele dlui Alzheimer, neamţul ăla care ia minţile bătrânilor şi se transformă în cel mai temut torţionar al minţii lor.

Tragedia-vieții-constă-în-ceea-ce-moare-într-un-om-în-timp-ce-trăiește

Lăsaţi, o să ziceţi, nu avem timp de oamenii cu Alzheimer, pentru că sunt ultimii oameni şi pentru că sunt proscrişi pentru totdeauna! Dar să stai cu ei este un proces de sondare a creierului uman şi eu personal am avut această şansă de a lucra cu astfel de oameni necăjiţi. Şi ce să vă spun? am fost un fel de Young, Iisus şi Buda la un loc, pentru că un astfel de om a scos din mine, toate metodele mele de împăciuire, de contemplaţie şi de reflecţie posibile, privind fenomenul numit viaţă. Cei care trebuiau să fie bunicii cuiva, fie ei  italieni, nu au mai fost.

Căci compasiunea şi iubirea sunt limbajul universal, cartea mea de vizită cu care m-am prezentat şi aici, iar  esenţa întregilor întâmplări pe care le-am trăit, nu a fost nimic altceva decât întâmplarea.

Marii maeştri ar fi fost invidioşi pe calmul meu şi observaţia mea permanentă, care m-a făcut să plâng şi să mă bucur în rarele momente alături de ei. Ce să vă mai spun despre asta? faptul că suntem în final nişte animale hăituite, care nu mai au pe nimeni în  lumea asta? că iadul din interiorul acestor oameni este viu? faptul că mă uitam neputincioasă la omul din faţa mea, nedându-mi seama ce aş putea să fac pentru acest suflet condamnat? că viaţa lui nu mai exista, ci că era doar tortură psihică…

Sunt momente în care nu te mai poţi ruga pentru aceşti oameni, semenii tăi. Atunci am înţeles că umanitatea, compasiunea şi speranţa nu au graniţe. Că oriunde te-ai afla în lume, cei pe care îi întâlneşti sunt un răspuns al rugăciunilor trimise lui Dumnezeu, ca să îi întâmpini pe semeni în nevoile lor. Acolo în prezenţa lor, ecoul nu se mai aude şi vraja vieţii a dispărut demult, iar basmele sunt luxul la care pot visa doar copiii.  Şi adulţii sunt cei care  au luxul de a -şi face planuri şi de a le împlini, înr-un final.

Pe o scară de valori a umanismului şi  a calităţii vieţii şi a dreptului universal de a avea o viaţă normală, spuneţi-mi voi cum am putea să îi situăm pe oamenii ăştia.!!!! Mă gândesc cu groază la un cuvânt care i-ar putea defini  şi nu îl găsesc. Dar ce poate fi? o farsă a destinului? Ştii logic anume că atunci când te doare capul iei o pastilă şi îţi trece. Ca să nu rămâi însărcinată, iei anticoncepţionale şi ca să elimini o tumoare, te operezi. Dar aici e altfel… nu e nici luptă cu final şi nici cu niscaiva biruinţă.. nu este nimeni care a greşit şi nimeni pe care să-l poţi trage la răspundere. Este doar o teribilă selecţie a vieţii, o cedare a neuronilor care mor, celule moarte din creier într-un corp viu.

Poate că vulnerabilitatea lor şi creierul care i-a transformat în animale umanoide, m-a făcut de multe ori să le deplâng soarta. Probabil că încă nu am ajuns în iad, ca să descriu trăirile acestor oameni şi totuşi selecţia naturală ne face să vedem  cât suntem de vulnerabili. Ne arată cât de nesigură este viaţa noastră şi cum  întâmplarea este legea după care ne ghidăm de multe ori. Şi o spun pentru că  destinul ne poate juca la un moment dat o farsă ireparabilă şi de neexplicat, la fiecare dintre noi. Şi atunci ajung la concluzia unei mari neuro-lingviste din zilele noastre, care spune un lucru care poate fi sau nu poate fi adevărat : că este posibil ca tot ceea ce trăim să fie doar o hologramă şi nu o realitate.  Concluzia o trageţi voi singuri…

Mi-am băut cu amar ceaşca de neputinţă, am clipit din gene ca o păpuşă setată să deplângă viaţa bătrânei din faţa mea şi am început să număr stelele, care în acel moment îmi livrau un mesaj urgent – cum că totul trece pe pământ.  Şi până la urmă suntem ca un vânticel care a adiat şi care s-a întrupat  într-un colţ de lume, ca apoi să dispară pentru totdeauna din vieţile celorlalţi.

Din ciclul Aoleoo, viaţa mea…

De ce nu poţi să faci un copil?!

Mie ideea cu copilul nu mi-a fost prea clară niciodată. Pe la 27 de ani vroiam să fac un copil, dar să nu mă căsătoresc, să fie un copil doar al meu, deşi cred că eram influenţată foarte mult de curentul feminist din acea perioadă. Apoi mi- a trecut repede ideea,  aşa cum a venit.

Pe lângă faptul că sunt întrebată mereu de ce nu fac un copil, ca şi cum identitatea mea ca femeie nu este deplină decât în momentul în care eu o să procreez, am văzut multe femei care au făcut un copil şi le vine extrem de greu să îl crească. Başca este o responsabilitate enormă, asta înţeleg, dar sunt femei care nu au ce să le ofere copilului, în afară de dragostea maternă.

Mie părinţii nu mi-au oferit decât posibilitatea de a studia la facultate- mai bine zis mama, visul de a mă realiza mi-a aparţinut în totalitate mie, de aceea nu am ce să îmi reproşez. Aş avea de reproşat poate sistemului defect în care trăim.   Şi după aia, m-am zbătut aşa cum se zbate orice tânăr care nu are părinţi cu funcţii, afacerişti, sau care să îţi lase un apartament, ţie  copilului lor.

Ce aş putea eu să îi ofer copilului meu***? O lume mai bună nu se poate, pentru că ne-am născut în această ţară de pseudo democraţie şi nu vedem nici noi încotro mergem. Nici nu putem să ne mutăm pe altă planetă. Dacă copilul meu va hotărî să facă o meserie de vocaţie, va fi fericit şi îl voi susţine, ca scriitor, profesor sau ca învăţător. Dar cu asta nu poţi face avere… şi pe bune, nu încapi nici în spitale la o consultaţie fără acea brumă de avere de care  toţi avem nevoie.

Practic eu două sferturi din viaţă le-am trăit în Italia şi nu am plecat cu gândul de a mă îmbogăţi, ci am plecat cu ideea de a uita de coşmarul pe care o comunitate, o societate şi o facultate mi le-a oferit drept cadou de început de drum. Nu am nimic cu sistemul în care trăim, pentru că fac abstracţie de el, cât pot de mult. Prefer să fiu o ciudată visătoare, care îşi vede de cărţile ei, decât să reiau iar şi iar, bucăţile de viaţă care mi-au dăruit foarte mult patos, într-o societate bolnavă. De altfel, mentalitatea pe care am întâlnit-o în altă ţară, mi-a arătat că se poate  şi altfel.

De ce să nu ai copil***? Ce îţi poate oferi el la bătrâneţe? Îţi poate oferi afecţiune, un umăr pe care să te sprijini, dar va trebui să îi trăieşti amarul pe care îl trăieşte şi el, va trebui uneori să îl vezi murind, pentru că nu poate lupta cineva cu viaţa fără să cadă în genunchi. Cu noi nu este nici începutul nici sfârşitul. În final, parcă văd grămezile de morţi din cimitirul din satul uitat, unde zac toţi cei dinainte. Acolo o să fie îngropaţi şi părinţii şi apoi copiii. Aşa că într-o zi se va termina totul aşa cum a început şi uneori când mă gândesc, mă simt  uşurată.

Dacă va creşte şi te va trage de mânecă pentru faptul că nu i-ai asigurat strictul necesar? O casă, o masă? De restul sunt sigură că se va ocupa el.

Procesul prin care treci ca femeie însărcinată, nu este pentru toate femeile

Procesul prin care treci ca mamă, pe mine m-a înspăimântat dintotdeauna. Nemaivorbind de complicaţiile medicale  din timpul sarcinii şi al naşterii. Unele suntem făcute să nu privim la buba care cauzează durerea, iar pe unele din noi, ne doare şi ideea de a fi mamă. Nu suntem construite toate la fel şi nu avem aceeaşi doză de serotonină în creier. De aceea pentru unele din noi subiectul cu copilul este un subiect tabu.

Viaţa se desfăşoară pe bune şi fără copil. Nu mă simt stingheră pentru că nu am un copil, deşi uneori am vrut să mă conving singură că aş vrea să îl am. Ştiu că viaţa ţi se schimbă radical şi că eşti o femeie împlinită. În afară de asta, pentru o femeie este o binecuvântare gândind în termeni arhaici. Asta o întregeşte, o face să îşi îndeplinească menirea cu care a venit pe pământ.

Citisem de o descântătoare bătrână, ce spunea că fiecare femeie este făcută să nască copii, dar adevărul este că nu toate femeile o fac. Pentru multe din ele este o alegere, iar pentru altele este o simplă necesitate al unui proces normal, fiziologic.