Mantre pentru linistea ta

Azi este zi de recunostinta,

azi este despre a spune multumesc!


 

muzicameditativa.org
muzicameditativa.org

Suntem mai apropiati de noi insine cand spunem multumesc!

Reconectarea cu sinele divin trece prin noi si se face atunci cand spunem multumesc!

Multumesc! are o vibratie atat de puternica, incat umple celuilalt viata de recunostinta.

Feed backul lui „multumesc” nu este „cu placere” ci este  vindecare de boala sufletului, scopul omului de a darui ceva din fiinta sa, impartasirea unui sentiment care vindeca trupul si sufletul si nu in ultimul rand readucerea fiintei pe calibrul pentru care a fost construita.

Multumesc! este greu de rostit cand sufletul este bolnav.

Multumesc! apartine sufletelor nobile!

Priveste aceasta femeie si vei recunoaste forta unui simplu gest ce spune multumesc!

Garbo
Garbo

Recunostinta se manifesta in multe feluri, dar cel mai frumos este un simplu multumesc!

Traind intr-o comunitate de romani dintr-o alta tara, am vazut ca puterea oamenilor sta in a vorbi frumos unii cu altii. Este greu sa conduci o comunitate cand aceasta este dezbinata. De aceea un om poate aduce printr-o vorba buna liniste celor din jurul sau si astfel, poate hrani spiritual intreaga comunitate.

Zambetul este un „bun venit!„, un „te rog, intra!”sau un „multumesc!” anticipat.

Multumeste  celor ce au venit in viata ta, celor ce au ramas si te-au invatat iubirea si recunostinta! Precum si celor care ti-au predat lectii grele, care te-au invatat prin rabdare cine esti tu si te-au format in omul care esti astazi.

 VA MULTUMESC PENTRU CA ati citit acest articol!

Reverie de iunie

După amiază de iunie. Stăteam în casă și ferestrele erau toate deschise. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc și în dimensiunea lor și  nu mai știi când este noapte sau când e zi. Pianul meu imaginar, este undeva la malul unei mări, alături de niște candelabre vechi de alamă. Scopul scuză mijloacele, spunea un mare explorator. Mă gândeam la mare și la șansa în iubirea pe care ai avut-o și  încă o ai. Dar toate trec, așa cum vin. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc. La un moment dat în spatele meu, am auzit o aripă de înger rănit. Stătea și se tânguia de cine știe ce durere care nu se mai termină. Dacă îi pasă că nu are trup? Nu cred… cred că îi place că este mai simplu ca mine și lui îi place să se îngâne cu realitatea mea. Așa cum bunica îngâna un cântec de seară. Noi suntem prieteni, ne cunoaștem de o viață.

1601287_625182924202040_2144469982_n

Suntem prieteni, am ieșit la mall împreună, la suc, la cafea, la duș, la mare, la munte, la înmormântări și la botezuri. Sclifosita de mine nu are idee cât de mult mă asezonează îngerul meu, cu diverse daruri substanțiale -ieșiri din depresii, ieșiri din spitale cu iscălitură de înger, buchete de flori pe Facebook, idei care se aștern pe hârtie, poezii venite de nicăieri. Dar lui nu-i pasă…

-Ba îmi pasă, îmi strigă.

-Lasă-mă te rog, să îmi păstrez părerea, îi zic. Lasă-mă să am și eu părerea mea acum că sunt femeie.  Știu că nu mă înțelegi și că sunt absurdă, dar mi-ar plăcea să îți scriu ceva în sanscrită, sau în chineză. Un haiku din trei versuri . Ceva de genul:

Haikuul celei învinse

Sunt teribil de înțeleaptă, 

sunt un oracol de hârtie

și totuși nu înving niciodată. 

 

sau

Un haiku cu parfum de cireși în floare

Romantic stau să înflorească cireșii

Pe cerul albastru al ochilor tăi 

În care explozii de veri și de fluturi

Cad învinse de romanticul cer alabastru. 

Ala Bala portocala, goliciunea din mine

 iubește nudul unei figuri divine. 

 

Fata bună și nebună de bună

Ar fi drăguț. Aș vrea să mă așez pe pat și să mă unduiesc în cântecul îngerilor și să fiu uitată în   lumea asta. Nu îmi pasă de lume și nu mi-a păsat vreodată. Nu e vina mea că viața  este de r.. și că viața mea e în contrast cu a ei. Îți este imposibil să înțelegi cum pot fi eu atât de mulțumită cu puțin… și ea având totul și mulțumindu-se  cu nimic.  Ce o mai fi și asta?… o mare minciună, o aparență fără miez.

Viața de cătănie…

-Aș vrea uneori să îți trimit toți îngerii pe care îi cunosc, dar tu ești unul din ei. Rănit, stors și plăpând. Frunzele sunt mici felii de viață pentru gurile noastre și pentru cei ce se hrănesc  din  jungla siberiană.  Noi suntem mici felii de iubire. Te-am mințit că sunt o contabilă care contabilizează totul. Dar eu  nu am avut niciodată registre, nici documente, nici semnături, pentru că eu cred că ele pot fi șterse oricând.  Nu mi-a păsat Niciodată de astfel de nimicuri. În schimb mi-a păsat de drumul meu, așa ca în povestea lui Hensel și Gretel. Cu suflet mare am primit momente unice,  flori de iubire care sunt nesfârșite,  flori nemuritoare.   Nu am judecat, doar am privit și am zis să fiu mai bună, dar se pare că zeii tăi m-au biruit. Au fost și alți zei, dintr-o țară îndepărtată care m-au lăsat în pace. Am trecut peste prăpăstii ca să ajung la tine. Peste tot au fost ochi care m-au privit, unii  curioși  cu mirare, cu gândul că poate trece și asta. Peste ani voi fi mai femeie ca acum. Voi fi ca o mică pravilă de rugăciuni, o tămâie aruncată pe tărâmul nopților și al zilelor atât de triste. Nu m-am gândit niciodată dacă merită viața  pentru că știu că sunt doar un musafir în casa mea și în casa planetei Pământ.

Așa e viața…nu ne rămâne decât să avem grijă unii de alții și să știi că eu nu îmi ies din fire, decât foarte rar și atunci pedagogic. Nu m-am născut să strălucesc, o știu, dar mi se pare atât de frumos răsăritul, când luna dispare în noapte și Șeherezada însăși se apucă să spună povești nemuritoare, prințului din deșertul îndepărtat al Arabiei. Căci numai așa poate să ajungă până în zorii dimineții.

Din ciclul -Aoleoo, viaţa mea!

 

Azi o să mă abat puţin de la stilul meu de a scrie şi o să divaghez puţin despre o mare nedumerire a vieţii mele şi anume  despre câteva cazuri de Alzheimer cu care întâmplător, am avut contact.

Blogul meu este despre frumos, despre lucrurile frumoase care mă mişcă să scriu şi blogul acesta  mi-a dat satisfacţii nebănuite, dar astăzi dragii mei, este despre Alzheimer.

Evit să spun asta, dar uneori am ales să mă aşez în interiorul unui glob de cristal-  blogul meu – şi să sondez cu cuvintele adâncul conştiinţei umane, dar mai ales frânturi din noi, oamenii.

Dar viaţa reală cum ştiţi şi voi, bate filmul şi le întrece pe toate.

 

Nu vă spun câtă durere am văzut uneori în viaţa mea, în ochii unor oameni care erau pe punctul de a se duce, sau erau în ghiarele dlui Alzheimer, neamţul ăla care ia minţile bătrânilor şi se transformă în cel mai temut torţionar al minţii lor.

Tragedia-vieții-constă-în-ceea-ce-moare-într-un-om-în-timp-ce-trăiește

Lăsaţi, o să ziceţi, nu avem timp de oamenii cu Alzheimer, pentru că sunt ultimii oameni şi pentru că sunt proscrişi pentru totdeauna! Dar să stai cu ei este un proces de sondare a creierului uman şi eu personal am avut această şansă de a lucra cu astfel de oameni necăjiţi. Şi ce să vă spun? am fost un fel de Young, Iisus şi Buda la un loc, pentru că un astfel de om a scos din mine, toate metodele mele de împăciuire, de contemplaţie şi de reflecţie posibile, privind fenomenul numit viaţă. Cei care trebuiau să fie bunicii cuiva, fie ei  italieni, nu au mai fost.

Căci compasiunea şi iubirea sunt limbajul universal, cartea mea de vizită cu care m-am prezentat şi aici, iar  esenţa întregilor întâmplări pe care le-am trăit, nu a fost nimic altceva decât întâmplarea.

Marii maeştri ar fi fost invidioşi pe calmul meu şi observaţia mea permanentă, care m-a făcut să plâng şi să mă bucur în rarele momente alături de ei. Ce să vă mai spun despre asta? faptul că suntem în final nişte animale hăituite, care nu mai au pe nimeni în  lumea asta? că iadul din interiorul acestor oameni este viu? faptul că mă uitam neputincioasă la omul din faţa mea, nedându-mi seama ce aş putea să fac pentru acest suflet condamnat? că viaţa lui nu mai exista, ci că era doar tortură psihică…

Sunt momente în care nu te mai poţi ruga pentru aceşti oameni, semenii tăi. Atunci am înţeles că umanitatea, compasiunea şi speranţa nu au graniţe. Că oriunde te-ai afla în lume, cei pe care îi întâlneşti sunt un răspuns al rugăciunilor trimise lui Dumnezeu, ca să îi întâmpini pe semeni în nevoile lor. Acolo în prezenţa lor, ecoul nu se mai aude şi vraja vieţii a dispărut demult, iar basmele sunt luxul la care pot visa doar copiii.  Şi adulţii sunt cei care  au luxul de a -şi face planuri şi de a le împlini, înr-un final.

Pe o scară de valori a umanismului şi  a calităţii vieţii şi a dreptului universal de a avea o viaţă normală, spuneţi-mi voi cum am putea să îi situăm pe oamenii ăştia.!!!! Mă gândesc cu groază la un cuvânt care i-ar putea defini  şi nu îl găsesc. Dar ce poate fi? o farsă a destinului? Ştii logic anume că atunci când te doare capul iei o pastilă şi îţi trece. Ca să nu rămâi însărcinată, iei anticoncepţionale şi ca să elimini o tumoare, te operezi. Dar aici e altfel… nu e nici luptă cu final şi nici cu niscaiva biruinţă.. nu este nimeni care a greşit şi nimeni pe care să-l poţi trage la răspundere. Este doar o teribilă selecţie a vieţii, o cedare a neuronilor care mor, celule moarte din creier într-un corp viu.

Poate că vulnerabilitatea lor şi creierul care i-a transformat în animale umanoide, m-a făcut de multe ori să le deplâng soarta. Probabil că încă nu am ajuns în iad, ca să descriu trăirile acestor oameni şi totuşi selecţia naturală ne face să vedem  cât suntem de vulnerabili. Ne arată cât de nesigură este viaţa noastră şi cum  întâmplarea este legea după care ne ghidăm de multe ori. Şi o spun pentru că  destinul ne poate juca la un moment dat o farsă ireparabilă şi de neexplicat, la fiecare dintre noi. Şi atunci ajung la concluzia unei mari neuro-lingviste din zilele noastre, care spune un lucru care poate fi sau nu poate fi adevărat : că este posibil ca tot ceea ce trăim să fie doar o hologramă şi nu o realitate.  Concluzia o trageţi voi singuri…

Mi-am băut cu amar ceaşca de neputinţă, am clipit din gene ca o păpuşă setată să deplângă viaţa bătrânei din faţa mea şi am început să număr stelele, care în acel moment îmi livrau un mesaj urgent – cum că totul trece pe pământ.  Şi până la urmă suntem ca un vânticel care a adiat şi care s-a întrupat  într-un colţ de lume, ca apoi să dispară pentru totdeauna din vieţile celorlalţi.

Din ciclul Aoleoo, viaţa mea…