Din ciclul -Aoleoo, viaţa mea!

 

Azi o să mă abat puţin de la stilul meu de a scrie şi o să divaghez puţin despre o mare nedumerire a vieţii mele şi anume  despre câteva cazuri de Alzheimer cu care întâmplător, am avut contact.

Blogul meu este despre frumos, despre lucrurile frumoase care mă mişcă să scriu şi blogul acesta  mi-a dat satisfacţii nebănuite, dar astăzi dragii mei, este despre Alzheimer.

Evit să spun asta, dar uneori am ales să mă aşez în interiorul unui glob de cristal-  blogul meu – şi să sondez cu cuvintele adâncul conştiinţei umane, dar mai ales frânturi din noi, oamenii.

Dar viaţa reală cum ştiţi şi voi, bate filmul şi le întrece pe toate.

 

Nu vă spun câtă durere am văzut uneori în viaţa mea, în ochii unor oameni care erau pe punctul de a se duce, sau erau în ghiarele dlui Alzheimer, neamţul ăla care ia minţile bătrânilor şi se transformă în cel mai temut torţionar al minţii lor.

Tragedia-vieții-constă-în-ceea-ce-moare-într-un-om-în-timp-ce-trăiește

Lăsaţi, o să ziceţi, nu avem timp de oamenii cu Alzheimer, pentru că sunt ultimii oameni şi pentru că sunt proscrişi pentru totdeauna! Dar să stai cu ei este un proces de sondare a creierului uman şi eu personal am avut această şansă de a lucra cu astfel de oameni necăjiţi. Şi ce să vă spun? am fost un fel de Young, Iisus şi Buda la un loc, pentru că un astfel de om a scos din mine, toate metodele mele de împăciuire, de contemplaţie şi de reflecţie posibile, privind fenomenul numit viaţă. Cei care trebuiau să fie bunicii cuiva, fie ei  italieni, nu au mai fost.

Căci compasiunea şi iubirea sunt limbajul universal, cartea mea de vizită cu care m-am prezentat şi aici, iar  esenţa întregilor întâmplări pe care le-am trăit, nu a fost nimic altceva decât întâmplarea.

Marii maeştri ar fi fost invidioşi pe calmul meu şi observaţia mea permanentă, care m-a făcut să plâng şi să mă bucur în rarele momente alături de ei. Ce să vă mai spun despre asta? faptul că suntem în final nişte animale hăituite, care nu mai au pe nimeni în  lumea asta? că iadul din interiorul acestor oameni este viu? faptul că mă uitam neputincioasă la omul din faţa mea, nedându-mi seama ce aş putea să fac pentru acest suflet condamnat? că viaţa lui nu mai exista, ci că era doar tortură psihică…

Sunt momente în care nu te mai poţi ruga pentru aceşti oameni, semenii tăi. Atunci am înţeles că umanitatea, compasiunea şi speranţa nu au graniţe. Că oriunde te-ai afla în lume, cei pe care îi întâlneşti sunt un răspuns al rugăciunilor trimise lui Dumnezeu, ca să îi întâmpini pe semeni în nevoile lor. Acolo în prezenţa lor, ecoul nu se mai aude şi vraja vieţii a dispărut demult, iar basmele sunt luxul la care pot visa doar copiii.  Şi adulţii sunt cei care  au luxul de a -şi face planuri şi de a le împlini, înr-un final.

Pe o scară de valori a umanismului şi  a calităţii vieţii şi a dreptului universal de a avea o viaţă normală, spuneţi-mi voi cum am putea să îi situăm pe oamenii ăştia.!!!! Mă gândesc cu groază la un cuvânt care i-ar putea defini  şi nu îl găsesc. Dar ce poate fi? o farsă a destinului? Ştii logic anume că atunci când te doare capul iei o pastilă şi îţi trece. Ca să nu rămâi însărcinată, iei anticoncepţionale şi ca să elimini o tumoare, te operezi. Dar aici e altfel… nu e nici luptă cu final şi nici cu niscaiva biruinţă.. nu este nimeni care a greşit şi nimeni pe care să-l poţi trage la răspundere. Este doar o teribilă selecţie a vieţii, o cedare a neuronilor care mor, celule moarte din creier într-un corp viu.

Poate că vulnerabilitatea lor şi creierul care i-a transformat în animale umanoide, m-a făcut de multe ori să le deplâng soarta. Probabil că încă nu am ajuns în iad, ca să descriu trăirile acestor oameni şi totuşi selecţia naturală ne face să vedem  cât suntem de vulnerabili. Ne arată cât de nesigură este viaţa noastră şi cum  întâmplarea este legea după care ne ghidăm de multe ori. Şi o spun pentru că  destinul ne poate juca la un moment dat o farsă ireparabilă şi de neexplicat, la fiecare dintre noi. Şi atunci ajung la concluzia unei mari neuro-lingviste din zilele noastre, care spune un lucru care poate fi sau nu poate fi adevărat : că este posibil ca tot ceea ce trăim să fie doar o hologramă şi nu o realitate.  Concluzia o trageţi voi singuri…

Mi-am băut cu amar ceaşca de neputinţă, am clipit din gene ca o păpuşă setată să deplângă viaţa bătrânei din faţa mea şi am început să număr stelele, care în acel moment îmi livrau un mesaj urgent – cum că totul trece pe pământ.  Şi până la urmă suntem ca un vânticel care a adiat şi care s-a întrupat  într-un colţ de lume, ca apoi să dispară pentru totdeauna din vieţile celorlalţi.

Din ciclul Aoleoo, viaţa mea…

Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥

De ce nu poţi să faci un copil?!

Mie ideea cu copilul nu mi-a fost prea clară niciodată. Pe la 27 de ani vroiam să fac un copil, dar să nu mă căsătoresc, să fie un copil doar al meu, deşi cred că eram influenţată foarte mult de curentul feminist din acea perioadă. Apoi mi- a trecut repede ideea,  aşa cum a venit.

Pe lângă faptul că sunt întrebată mereu de ce nu fac un copil, ca şi cum identitatea mea ca femeie nu este deplină decât în momentul în care eu o să procreez, am văzut multe femei care au făcut un copil şi le vine extrem de greu să îl crească. Başca este o responsabilitate enormă, asta înţeleg, dar sunt femei care nu au ce să le ofere copilului, în afară de dragostea maternă.

Mie părinţii nu mi-au oferit decât posibilitatea de a studia la facultate- mai bine zis mama, visul de a mă realiza mi-a aparţinut în totalitate mie, de aceea nu am ce să îmi reproşez. Aş avea de reproşat poate sistemului defect în care trăim.   Şi după aia, m-am zbătut aşa cum se zbate orice tânăr care nu are părinţi cu funcţii, afacerişti, sau care să îţi lase un apartament, ţie  copilului lor.

Ce aş putea eu să îi ofer copilului meu***? O lume mai bună nu se poate, pentru că ne-am născut în această ţară de pseudo democraţie şi nu vedem nici noi încotro mergem. Nici nu putem să ne mutăm pe altă planetă. Dacă copilul meu va hotărî să facă o meserie de vocaţie, va fi fericit şi îl voi susţine, ca scriitor, profesor sau ca învăţător. Dar cu asta nu poţi face avere… şi pe bune, nu încapi nici în spitale la o consultaţie fără acea brumă de avere de care  toţi avem nevoie.

Practic eu două sferturi din viaţă le-am trăit în Italia şi nu am plecat cu gândul de a mă îmbogăţi, ci am plecat cu ideea de a uita de coşmarul pe care o comunitate, o societate şi o facultate mi le-a oferit drept cadou de început de drum. Nu am nimic cu sistemul în care trăim, pentru că fac abstracţie de el, cât pot de mult. Prefer să fiu o ciudată visătoare, care îşi vede de cărţile ei, decât să reiau iar şi iar, bucăţile de viaţă care mi-au dăruit foarte mult patos, într-o societate bolnavă. De altfel, mentalitatea pe care am întâlnit-o în altă ţară, mi-a arătat că se poate  şi altfel.

De ce să nu ai copil***? Ce îţi poate oferi el la bătrâneţe? Îţi poate oferi afecţiune, un umăr pe care să te sprijini, dar va trebui să îi trăieşti amarul pe care îl trăieşte şi el, va trebui uneori să îl vezi murind, pentru că nu poate lupta cineva cu viaţa fără să cadă în genunchi. Cu noi nu este nici începutul nici sfârşitul. În final, parcă văd grămezile de morţi din cimitirul din satul uitat, unde zac toţi cei dinainte. Acolo o să fie îngropaţi şi părinţii şi apoi copiii. Aşa că într-o zi se va termina totul aşa cum a început şi uneori când mă gândesc, mă simt  uşurată.

Dacă va creşte şi te va trage de mânecă pentru faptul că nu i-ai asigurat strictul necesar? O casă, o masă? De restul sunt sigură că se va ocupa el.

Procesul prin care treci ca femeie însărcinată, nu este pentru toate femeile

Procesul prin care treci ca mamă, pe mine m-a înspăimântat dintotdeauna. Nemaivorbind de complicaţiile medicale  din timpul sarcinii şi al naşterii. Unele suntem făcute să nu privim la buba care cauzează durerea, iar pe unele din noi, ne doare şi ideea de a fi mamă. Nu suntem construite toate la fel şi nu avem aceeaşi doză de serotonină în creier. De aceea pentru unele din noi subiectul cu copilul este un subiect tabu.

Viaţa se desfăşoară pe bune şi fără copil. Nu mă simt stingheră pentru că nu am un copil, deşi uneori am vrut să mă conving singură că aş vrea să îl am. Ştiu că viaţa ţi se schimbă radical şi că eşti o femeie împlinită. În afară de asta, pentru o femeie este o binecuvântare gândind în termeni arhaici. Asta o întregeşte, o face să îşi îndeplinească menirea cu care a venit pe pământ.

Citisem de o descântătoare bătrână, ce spunea că fiecare femeie este făcută să nască copii, dar adevărul este că nu toate femeile o fac. Pentru multe din ele este o alegere, iar pentru altele este o simplă necesitate al unui proces normal, fiziologic.