Reverie de iunie

După amiază de iunie. Stăteam în casă și ferestrele erau toate deschise. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc și în dimensiunea lor și  nu mai știi când este noapte sau când e zi. Pianul meu imaginar, este undeva la malul unei mări, alături de niște candelabre vechi de alamă. Scopul scuză mijloacele, spunea un mare explorator. Mă gândeam la mare și la șansa în iubirea pe care ai avut-o și  încă o ai. Dar toate trec, așa cum vin. Îngerii ațipesc și apoi se trezesc. La un moment dat în spatele meu, am auzit o aripă de înger rănit. Stătea și se tânguia de cine știe ce durere care nu se mai termină. Dacă îi pasă că nu are trup? Nu cred… cred că îi place că este mai simplu ca mine și lui îi place să se îngâne cu realitatea mea. Așa cum bunica îngâna un cântec de seară. Noi suntem prieteni, ne cunoaștem de o viață.

1601287_625182924202040_2144469982_n

Suntem prieteni, am ieșit la mall împreună, la suc, la cafea, la duș, la mare, la munte, la înmormântări și la botezuri. Sclifosita de mine nu are idee cât de mult mă asezonează îngerul meu, cu diverse daruri substanțiale -ieșiri din depresii, ieșiri din spitale cu iscălitură de înger, buchete de flori pe Facebook, idei care se aștern pe hârtie, poezii venite de nicăieri. Dar lui nu-i pasă…

-Ba îmi pasă, îmi strigă.

-Lasă-mă te rog, să îmi păstrez părerea, îi zic. Lasă-mă să am și eu părerea mea acum că sunt femeie.  Știu că nu mă înțelegi și că sunt absurdă, dar mi-ar plăcea să îți scriu ceva în sanscrită, sau în chineză. Un haiku din trei versuri . Ceva de genul:

Haikuul celei învinse

Sunt teribil de înțeleaptă, 

sunt un oracol de hârtie

și totuși nu înving niciodată. 

 

sau

Un haiku cu parfum de cireși în floare

Romantic stau să înflorească cireșii

Pe cerul albastru al ochilor tăi 

În care explozii de veri și de fluturi

Cad învinse de romanticul cer alabastru. 

Ala Bala portocala, goliciunea din mine

 iubește nudul unei figuri divine. 

 

Fata bună și nebună de bună

Ar fi drăguț. Aș vrea să mă așez pe pat și să mă unduiesc în cântecul îngerilor și să fiu uitată în   lumea asta. Nu îmi pasă de lume și nu mi-a păsat vreodată. Nu e vina mea că viața  este de r.. și că viața mea e în contrast cu a ei. Îți este imposibil să înțelegi cum pot fi eu atât de mulțumită cu puțin… și ea având totul și mulțumindu-se  cu nimic.  Ce o mai fi și asta?… o mare minciună, o aparență fără miez.

Viața de cătănie…

-Aș vrea uneori să îți trimit toți îngerii pe care îi cunosc, dar tu ești unul din ei. Rănit, stors și plăpând. Frunzele sunt mici felii de viață pentru gurile noastre și pentru cei ce se hrănesc  din  jungla siberiană.  Noi suntem mici felii de iubire. Te-am mințit că sunt o contabilă care contabilizează totul. Dar eu  nu am avut niciodată registre, nici documente, nici semnături, pentru că eu cred că ele pot fi șterse oricând.  Nu mi-a păsat Niciodată de astfel de nimicuri. În schimb mi-a păsat de drumul meu, așa ca în povestea lui Hensel și Gretel. Cu suflet mare am primit momente unice,  flori de iubire care sunt nesfârșite,  flori nemuritoare.   Nu am judecat, doar am privit și am zis să fiu mai bună, dar se pare că zeii tăi m-au biruit. Au fost și alți zei, dintr-o țară îndepărtată care m-au lăsat în pace. Am trecut peste prăpăstii ca să ajung la tine. Peste tot au fost ochi care m-au privit, unii  curioși  cu mirare, cu gândul că poate trece și asta. Peste ani voi fi mai femeie ca acum. Voi fi ca o mică pravilă de rugăciuni, o tămâie aruncată pe tărâmul nopților și al zilelor atât de triste. Nu m-am gândit niciodată dacă merită viața  pentru că știu că sunt doar un musafir în casa mea și în casa planetei Pământ.

Așa e viața…nu ne rămâne decât să avem grijă unii de alții și să știi că eu nu îmi ies din fire, decât foarte rar și atunci pedagogic. Nu m-am născut să strălucesc, o știu, dar mi se pare atât de frumos răsăritul, când luna dispare în noapte și Șeherezada însăși se apucă să spună povești nemuritoare, prințului din deșertul îndepărtat al Arabiei. Căci numai așa poate să ajungă până în zorii dimineții.

Haikuuri

Weheartit.com

Cum alungam perplexitatea momentului mort din viata noastra? Cum trecem peste finalurile noastre sau ale altora? Eu am gasit raspunsul in haikuuri. Aceste poezii care te indeparteaza de tenebrele tale, de visele care sunt reminescentele unor frunze moarte. Uneori nu simtim cand a murit un sentiment in noi, o persoana, sau cand am inchis usa unei situatii. Si o purtam totusi cu noi ani de zile, ani in care ne mustra constiinta pentru acel moment, in care nu am trecut testul. Sau l-am amanat, sau am pus un sentiment in loc, care nu -si avea locul acolo. Pe straduta mea sunt multe astfel de sentimente, care nu-si mai au locul. Ideile atunci cand le scriu imi sunt clare ca lumina, dar le recunosc doar atunci cand le vad scrise. Ce economic ar fi sa stam  la un foc de tabara si sa ne povestim cate in luna si in stele. Ne-am spune tot ce am vrea sa rostim si nu putem rosti. Si  totusi viata nu asteapta… Ea vrea sa alerge si sa ne duca in punctul final. Dar pana atunci, mai este de trait. Cei care au acest dar, mai au de povestit, de vindecat, de uimit. Eu m-am uimit azi de poezia japoneza. Suna bine si atat de reconfortant. Intr-un cuvant, este tonica.

Ce sunt norii?

Decat un pretext pentru cer.

Ce este viata?

Decat o fuga de moarte.

 

Inainte de toate

trandafirul alb

in rasaritul toamnei.

Clopotul tace
florile in ecou
parfumeaza seara.
(Basho)

Nimic nu-mi apartine
Doar pacea inimii
si racoarea aerului.
( issa)

In fata fulgerului
sublim e acela
care nu stie nimic.
(Basho)

Tunet
Pe cer albastru
explozie de adevar in om.
(Shuson)

Despre lucruri mici: castanele, penele și aspirațiile

Se văd bine de la o înălțime corespunzătoare, micile imperfecțiuni. Strâmbe și imperfecte sunt și stelele. Și universul ăsta care nu se mai termină. A început cândva și nu se mai termină. Aici pe pământ, castanele sunt putrezi, maro și rotunde. Lasă să fie… câte nu or fi atât de minunate și noi nu știm? Am început să luăm în greutate, mai ales când vine vorba de viață, de aspirații și de multe lucruri concrete din care este alcătuită viața. Am început să dăm sensuri noi lumii, să alergăm pe asfalt și să ne naștem ca niște avatari. Ar fi prea frumos și totuși umblăm, râdem, spunem glume, mâncăm frunze și visăm la stele. În unele momente suntem ca niște păsări Flamingo, triste și înalte, opusul celor ce am fost ieri. Altă dată, inventăm limbi pe care nu le cunoaștem, urmăm gândiri care sunt abstracte ca noaptea și ne oglindim în luna de pe cer, când chipurile noastre sunt povești nemuritoare. Șeherezada era o biată fată, dar era o bună povestitoare. Și asta i-a salvat Viața. Visăm apoi să fim preotese, chipuri de lumină și să facem cu mâinile ceea ce nu a putut să facă nici un conducător al lumii.

Dar oglinzile nu mint, sunt oglinzi care te fac să fii mai gras sau mai slab, să citești invers și chiar să îți oglindești inversul tău în ele. În oglinzi vezi astrograma ta, vezi și ce nu vrei să vezi. Timpul nu mai este timp și tu nu faci decât să culegi pene și castane și să filozofezi în mii de cântece ce îți răsună în ureche. Asfaltul este curat, mâncarea este vie și nevătămată și tu preferi să mângâi pe Dona, pisica ta gri. Dona cunoaște multe chestii, dar nu vrea să spună ce știe. Este atât de alintată și de răsfățată, încât toată monotonia dispare când apare ea. Dona nu are religie, religia ei este răsfățul și ascuțitul ghiarelor.

Despre aspirații vorbesc numai oamenii mari. Dar toți le avem. Unii ne ocupăm cu lucrurile mici care dau sens existenței, dar sunt atât de mulți cei care dau sens existenței din  lumea lor… încât ajungi atunci să iubești și morții care au fost vii. Ei lasă, că nu se întorc înapoi… și dacă s-ar întoarce ce? e mai bine să tragi perdeaua atunci când se inversează lumile. Rămâi în iubire și uiți. Uiți uneori și cum te cheamă, darmi-te numele unor ființe care au trecut prin viață… La un moment dat, se bușesc două mașini pe stradă. S-au ciocnit și au murit doi oameni. Și ce-i cu asta? e vreo diferență în ceva? S-au schimbat polurile Pământului? s- au rezolvat problemele lumii? S-a vorbit în mass media ca despre o tragedie de proporții, apoi s- a tras oblonul. Îi găsești la cimitir…

Filozofii au pălit că cineva a spus ceva care se pare că are  sens. Deși astrologii fac calcule matematice pe hărțile astrale și ajung la câte o concluzie adevărată, care este bătută în cuie. Deși nu se poate dovedi.  Ceea ce se poate dovedi este în școlile lumii și sistemul este ca o coardă care se rupe în mine și care nu dă rezultate decât la cei care sunt franc și educați în sistemul francofon. Mie nu mi-a plăcut niciodată sistemul ăsta francofon. Mi s- a părut întotdeauna o pierdere mare de timp, într-un cuvânt o greșală.  Și așa cum spunea Borges, el nu crede în sisteme și nici eu nu cred. El era din altă lume, în care credea cu toată ființa lui și plus de asta, nu putea nimeni să îl contrazică. Pentru că tot ce spunea venea din altă dimensiune. Cu toate că a fost orb, nu a fost și laș.

Căci și mie îmi pare că scrisul relaxează, dar scrisul este și un mod de viață. Deși uneori folosești trucuri pentru a-ți găsi cuvintele, pe care mintea ta le caută. Trebuie să le cauți, pentru că ele sunt acolo și te ajută orice stare în care ești, pentru a le găsi. Poți să ai multe cuvinte în cap, dar ele nu vor să iasă și atunci le pictezi. Apoi poți să le ții legate în tine, dar apoi să le așezi într-o anumită ordine matematică. Apoi mai poți să le scrii așa cum îți vin. Îmi amintesc că am văzut un film japonez, în care era un scrib la curtea Împăratului și acesta se ocupa cu pictarea cuvintelor. Le picta ca și cum ar fi fost niște picturi, dar erau de fapt alfabetul japonez. Când le trimitea împăratului, acesta era foarte mulțumit de rezultat și purtau amândoi discuții interminabile despre aceste creații unice.

Intre timp, formule de existență sunt și castanele și păsările Flamingo și noi oamenii. Numai că unii dintre noi suntem păsări cu picioare lungi, alții suntem păsări Flamingo, iar alții suntem reversul medaliei. Și medalia conține și cap și pajură.

O prietenă mi-a spus -Nu mai nega ceea ce ești, că îți face rău…Nu mai închide sensurile în idei și apoi, nu le mai sigila cu sigiliul. Știi bine că matematica, ca și astrologia lucrează numai cu infinitul. De fapt ăsta este sensul final… să  aduci totul la lumină, apoi să îi dai drumul.

Hai că am vorbit destul… mă duc să beau un ceai.