Si eu in lumea mea raman nemuritor si rece

 

cer cu stea

Inca se zbate a iarna. Mai sunt in ceruri stele perfecte, ce cad moarte in vid, fara sa se sfarseasca vreodata. Ajungand cu gandul la  creatia universului, ma si mir cum de mai am intrebari atatea ce nu se mai  termina… pana la urma, nu cred ca se vor termina asa curand… atata timp cat mai curg stele pe cer si se transforma in praf trecut prin gauri negre, in  vid si in clepsidre singuratice ce viaza ca niste morti vii pe cer.

Pana la urma as intreba o stea  daca isi mai poate suporta singuratatea si as intreba-o in ziua cu pricina  daca destinul ei nu a fost prea nobil si  cinic, dar si dramatic poate. Steaua fiind prea rece ca sa fie luata de Dumnezeu in palmele lui atotputernice, tocmai ca sa o incalzeasca si sa o faca sa aiba suflet. Logic este ca steaua va dori nemurirea rece si regala,( caci nu-i asa,  totul are un pret in univers) iar  atunci nu va vrea sa aiba catusi de putin  suflet. Pana la urma si sa fii Stea este un destin maret, greu de dus, dar planuit sa fie asa de catre Insusi Atotputernicul.

Steaua se  bazeaza doar  pe solitudinea de a fi la milioane de kilometri distanta de cateva suflete calde, care i-ar putea oferi putin suflet si iubire.  E trist sa  nu ai suflet si voce sa vorbesti, ci doar sa stralucesti rece si singuratica, in raceala existentei unei roci care nu face decat sa influenteze alte planete si poate milioane de suflete din univers. Si pana la urma, pe tine Stea nemuritoare, cine te sarbatoreste?

 

 

 

 

Amintiri prafuite din prea plinul sufletului

 

poza femeie cu pistri

 

 

Ciocolata dumnezeieste de buna, asa cum zicea matusa mea, o profa de chimie (si universitara) care avea har si inteligenta emotionala cu carul.  Faptul ca avea empatie este putin spus. Tanti Lucica, in vremurile ei bune, era o dulce armonie de calitati si virtuti, pe care ti le punea in fata si apoi, tu una dintre nepoate, le savurai  digerand ideile in tacere.

Nu exista sa fii depasit de situatie, daca o aveai ca sfatuitoare pe tanti Lucica, caci orice informatie pe care ti-o dadea era un cumul de trairi si fiecare zi alaturi de ea, un mare festin. O data cand eram destul de cazuta, tanti mi-a zis asa: „Daca tu singura nu-ti tii steagul sus, nimeni altcineva nu il va tine.” Si avea mare dreptate, de unde am inteles ca gandirea pozitiva se educa, dar trebuie sa ai si oamenii potriviti care sa te invete asta.

Tanti era de o exuberanta potolita, foarte umoristica, pentru ca a trait o viata cu tinerii de la facultate si credeti-ma ca se vedea de la o posta ca avea sufletul vesel, bonom, dar si plin de idei care veneau din vasta ei cultura. Vorbesc la trecut, pentru ca acum biata de ea, se lupta cu o boala necrutatoare, desi in sufletul nostru a ramas aceeasi „tanti” nepretuita. Altfel nu as fi scris despre ea, ci as fi vizitat-o asa cum am facut din copilarie pana la 30 de ani si as fi depanat cu ea idei de viata, de religie si de cultura vasta, pe care am avut ocazia unica sa le dezbat cu o personalitate a familiei noastre. Totul a fost ca intr-un roman reusit, care a trasat o tusa de nesters in destinul nostru, facandu-ne sa ne adapam cu intelepciune de la o matusa extrem de inteleapta si de culta.

Tanti Lucica nu a fost niciodata foarte eleganta, dar a fostun monument de rafinament si gust desavarsit, cu care nu m-am mai intalnit, in  genul doamnelor burgheze din secolul trecut. Domnisoara, asa cum ii spuneau toate rudele,  intotdeauna cand venea la noi, aducea cate o cutie mare de bomboane de ciocolata. Mie mi se parea un gest de rafinament absolut si o luam pe tanti Lucica la pachet cu emotiile si cu bucuria prezentei ei minunate.  De altfel si cand o vizitam, totul era un intreg protocol, plin de firesc si de fine discutii pe care nu le voi uita si care m-au marcat pentru totdeauna.

Ajungand la o varsta inaintata, „tanti” ne-a daruit noua nepoatelor prin alianta, carti valoroase din biblioteca ei imensa, carti pe care le caram cu sacosele de la Iasi si care au ramas ca un fel de mostenire de la ea. Cartile de literatura clasica, incepand de la Faulkner, pana la Maupassant si Marquez, Tolstoi si Damian Stanoiu, ne-au format tineretea inspre directia buna a vietii si dragostea de literatura pe care ne-a insuflat-o, a fost si datorita lungilor discutii memorabile,  pe care le-am purtat cu  domnisoara Lucica.

Domnisoara a avut doua matusi, care la fel ca si ea, nu au fost casatorite niciodata si care  au trait amandoua, undeva intr-un sat din judetul Vaslui, unde erau vazute foarte bine si aveau multe hectare de pamanturi. De cate ori venea prin vecinatatea oraselului nostru,  tanti mergea sa aprinda lumanari la mormantul lor, acest ritual fiind ritualul de care nu s-a despartit niciodata, desi nu era foarte bisericoasa. Dar pomenile pentru mortii din familia ei, le tinea cu strasnicie. Acolo la tara, unde au trait matusile, treceam pe la tata Olimpia, o femeie de la tara, care ne si punea la masa si o primea pe domnisoara ca pe un musafir ales, care era si oarecare ruda cu ea.

Ceea ce  ne-a marcat, au fost  faptul ca unele lucruri care mie mi se pareau normale, ea si le suprima, neindraznind niciodata sa calce linia dintre burghezo-rafinat si lucrurile normale ale vietii, care de multe ori pot fi si grotesti. Si mai ales ca echilibrul ei proverbial, era un echlibru firesc, de care nu s-a despartit niciodata in viata ei. De exemplu, pentru ea nu exista sa vina fara un cadou la gazda ei, sau daca vizita pe cineva, trebuia sa ii duca un dar cat mai rafinat. Apoi, faptul ca locuia singura intr-un apartament intim si plin de carti, in care nu a locuit niciodata decat singura. Pe langa asta, va spuneam ca dansa era genul vechilor domnisoare de pension, foarte culte si viata carora nu putea fi tulburata nici de zgomotul lumii, dar nici de vicii sau alte lucruri de felul asta. Iar viata linistita nu a facut  din ea o mizantroapa si nici o imbufnata plina de suparari, ci dimpotriva. Probabil ca si necazurile au fost mai putine, dar si satisfactiile cred ca au fost mult mai mici. Dar domnisoara a stiut sa isi suplineasca singuratatea cu relatiile deosebite cu rude prin alianta, pe care le vizita in fiecare vara. Aici pot sa spun ca ne regaseam in verile in care ne vizita, in scenele copioase  din cartile „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, in care viata tihnita nu prea putea sa fie tulburata de valuri si de alte influente straine.

Expresiile lui tanti Lucica depaseau orice deliciu cultural de care avusesem vreo data parte  si povestile cu studentii de la facultate, ii asezau imaginea intr-o poza alb negru, care a ramas in sufletul meu si al surorilor mele, ca drept cea mai rafinata domnisoara in viata, pe care am cunoscut-o vreo data.

Domnisoara Lucica traieste si acum ( fiind la o varsta inaintata) dar sufera de o boala pe care nu am sa o numesc, din solidaritate si din iubire pentru o batrana domnisoara, care ne-a marcat copilaria si viata.

Si o sa inchei cu un citat din Ileana Vulpescu, care mi se pare foarte potrivit in cazul vietii mele, in care am fost marcata de o deosebita persoana care a fost si este domnisoara Lucica:

„La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni.”

Dorinta din Ajun

images-13

Cu accesoriul alb, cel mai potrivit (zambetul), cu o caciula extra size si cu manusi  pufoase si calduroase, astepta cu infrigurare primii fulgi de  zapada.  Ea se distrugea putin cate putin, in rotocoalele de fum si grabita  sa-si dea cu parfum, pe scarile din apropierea casei. Apoi, musca din nuga alba ca si iarna si se inchina la Mos Nicolae, cel mai excentric dintre sfinti. Ea era toata un zambet, cu un accesoriu fidel si mereu proaspat. Sirul de margaritare albe, straluceau ca niste fulgi mari de nea, sub buzele rosii, inghetate de iarna.  O durea in piept, dar isi promitea sa nu bage in seama orice durere si orice lacrima. Daca ar fi fost cineva bun pe lumea asta, ea ar fi fost cea buna, plina de dulci ganduri de bine si despre cum se fac frumosi oamenii. Ea devenise un ciob de iarna, inghetata si colorata, cu mainile ascunse in manusile calduroase, dar totusi fata ii inghetase. E bine! exclama sufletul prins cu iarna. Mai este putin si o sa ninga! Visul unei femei, intr-o noapte de iarna este despre sirul de zapezi de pe muntii sotanci, acolo unde zapada nu stie de masuri. Cu pas grabit, ea se apropie de targul de Craciun. Sute de suveniruri si globulete, straluceau sub licaririle de fericire din privirea ei calda, ca a unei caprioare mirata de minune. Ce sa-i iau lui George? parul ei bucalat se prelingea sub forma unei coroane matasoase si plina de parfum de sampon bun, cu miros de levantica. As incepe cu turta dulce! o casuta de turta dulce statea imbrobodita in celofan si astepta sa isi gaseasca menirea. Ce bine o sa arate turta asta dulce, in manutele lui George! nimic scump sau  simbolic nu era mai potrivit decat casuta din turta dulce, pe care erau ciopliti in glazura, niste braduti verzi. O lua, plati vanzatoarei si porni cu pasi masurati spre Podul Dorintelor. Acolo, un cersetor, inghetase sub iarna nefericita pentru el si statea cu mana intinsa ca sa primeasca un banut. Ea ii dadu banutul si se uita la el cu acea privire mirata, cum ca nu intelege stupiditatea vietii. Era o debutanta in ale vietii, prinsa cu Ajunul Craciunului! si daca s-ar schimba lumea? si daca Craciunul ar fi tot timpul si cersetorul acela ar fi insusi Mos Craciun? isi sterse cu o mana gandurile de pe fruntea alba si se grabi sa ajunga pe pod. Podul Dorintelor era destinatia ei. Cum ajunse, isi puse lacatelul  imprejurul unei toarte a podului si inchise ochii: Imi doresc… restul dorintei, nu se mai auzi. Din cerul inghetat, incepu sa ninga cu fulgi , care or fi fost facuti din vata  pufoasa. Inchise lacatelul, care facu un ‘clamp!’ si porni in josul podului. Dorinta fusese rostita si ea era fericita! din  gandurile mici  zburau fulgii matasosi sau din cerul rece ca clestarul? stia doar ca gandul ei este tare ca granitul si ca Podul Dorintelor ii primise lacatelul  scump ca si dorinta, intr-o noapte de Ajun.

download-2