Vara vintage

 

Vag și dezmățat de nepăsători cad stropii din fântânile arteziene, în plină vară. Vag mi se pare că am mai fost pe aici, cândva, cumva când am fost copil. Să fie nostalgia actorului și a actriței franceze, a unor iubiri pierdute pe ecranele televizoarelor? Mi-am amintit azi de vara vintage a tristelor povești de iubire a  lui Alaine Delon și a Dalidei  cântând-


Paroles, paroles, carameles, bombones e chocolate…

…și câte și mai câte, cuvinte care lovesc, topesc și difuzează aroma unei povești de iubire de o vară, care a rămas veșnică în sufletele noastre. Ei trăiau în lumea lor atât de intens și asezonat cu viața. pe timpul ăla și săpunurile miroseau altfel și parfumurile erau ceea ce nu mai sunt. Până la punctul erotic, acolo unde Eros își făcea treaba cu toate generațiile.

Mai sunt iubiri de o vară? 


 

Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥

Rostul lucrurilor

Doar cei ce s-au ajutat singuri ştiu cum să-i ajute pe alţii – George Bernard Show

Poarta speranței -Arhivă personală - biserica Sfântul Nicolae din Mira Lichiei
Poarta speranței -Arhivă personală – biserica Sfântul Nicolae din Mira Lichiei

În proporția Universului suntem cei de pe pământ, sufletele ce se zbat să trăiască frumos. Mai evoluați decât necuvântătoarele, dar mai puțin evoluați decât locuitorii din Ceruri. Fiecare la zenitul veacurilor, cu mâinile curate și sufletul ca o mătase incoloră, va veni la așezarea meselor Dumnezeului din Ceruri. La o agapă la care i se va cerne sufletul și rostul său din lume.

Dacă umblăm ca orbii în mijlocul unei lagune care fierbe ca un vulcan, totuși îmi place să îmi închipui că în starea primordială a omului, se află ființa primară, cea dinainte de Adam și Eva, cea care a fost Lilith și care a fugit din Paradis în căutarea aventurii. Acolo se află o lagună liniștită, unde stihiile și fantomele care nu ne dau pace, nu ne mai găsesc. Acolo ne regăsim într-o uniune primordială cu Cerul, ființe plăpânde care au în centrul vieții ceea ce trebuie să aibă- dumnezeirea.

În punctul nostru cel mai vulnerabil, suntem loviți uneori cu lovituri dure ale realității, reci ca o lamă albă și neascuțită, frustrați de puterea necunoscutului și de puterea pe care o are fiecare om pe care îl întâlnim, asupra noastră. Fiind măsurați la trup și la suflet  aparent în ochii celorlalți, de multe ori având măsura pe care ne-o dăm noi înșine. Fiindu-ne măsura unui metal prețios, a unei zi de încercări, sau a unui codru de pâine pe care l-am dăruit semenului nostru. Cu rost, sau fără de rost.

43645003775_4617f94b5f_z

Fie că ne place sau nu, aparținem celorlalți – nu suntem liberi, așa cum nimeni nu e liber pe pământ, deși libertatea ți-o creezi singur în arta vieții tale, tabloul perfect îți aparține ție. Și îți trebuie o doză mare de autoironie și umor, trebuie să te naști un spirit aparte ca să poți duce în spate această libertate:

                   Presupunând că lumea este doar una din glumele lui Dumnezeu, te-ai strădui mai puţin să o transformi într-o glumă bună în locul uneia proaste? ( George Bernard Show)

Atât de mult ne trăim de azi pe mâine, încât nu mai avem grijă să ne cadă zăvoarele și opreliștile în fața celorlalți, fiind pasibili să  cădem în propriile deziluzii iar și iar.

Lucrurile care nu se văd, le simțim în adâncul sufletului ca într-o cochilie de scoică, care primește deziluzii, mortar să facă o casă uneori din fantome, alteori din predispoziții spre căderi nenumărate. Căci integru se poate numi numai omul care naște în fiecare clipă scântei divine într-o altă ființă omenească, deși obosit de sine, totuși vesel că i-a hărăzit ceasul împlinirea.

În restul rostul în viață este al fiecăruia. Viața este un borcan cu deziluzii și speranțe deșarte, care dacă s-ar organiza de către o mână pricepută în tertipuri geometrice, ar lua forma perfecțiunii. Sau măcar în partituri cântate la un pian alb din acel  apartament cu ferestre albe, uriașe. Și totuși ea să nu cânte prea mult la pian, căci  Muzica este foarte frumoasă, dar o femeie care cântă la pian toată ziua este un blestem.  (George Bernard Show).

Viața e despre  nefericirea de a înțelege că ducem o luptă continuă cu timpul, semenii și destinul care arată de multe ori ca o plajă urâtă, năpădită de tristeți, neuitări și ne -iertări. Rostul ni-l putem face noi. O insulă pustie în care căutăm un sens cu disperare.  Unele urme de ne- iertare se șterg ca după o aluviune ce spală răul,  altele rămân cioplite  în aval de munte spălat de calcar, alb și totuși cu cicatrici adânci crestate în stâncă vie, aducându-ne aminte de rostul lucrurilor nevăzute de care toți avem parte. Rostul nostru este vechi ca al unui an ce a trecut  și nu se mai întoarce.

♥♥♥Cu dragoste, Ialina