Defectele sau farmecul tău personal

Încă din anii grădiniţei trebuia să faci în aşa fel încât viaţa ta să corespundă standardelor celor mai mari. Dacă în viaţa ta ai vrut să atingi perfecţiunea pe care ţi’o impune societatea, află că şi eu am defecte şi eu am trecut pe acolo. Deşi mulţi nu-şi schimbă traseul de la serviciu acasă, având permanent o grijă mare ca să nu se schimbe nimic în viaţa lor, eu de multe ori schimb drumul spre casă şi mă trezesc în cu totul altă direcţie faţă de cea în care eram înainte. sarcastic

 

Într’un top al defectelor care mă bântuie şi fără de care toţi am fi mai puţin plăcuţi, chiar fără sare şi piper, am ales câteva care mă caracterizează :

  • Puţin diplomată, dar realistă !

De obicei văd lucrurile din spatele situaţiei de faţă, deci aparenţele pe mine nu prea mă înşeală şi reuşesc cu puţină chimie să îmi fac mulţi duşmani pe tema asta. O fi chimia de vină, sau pur şi simplu faptul că le văd motivaţia primă care este şi suficient de bine ascunsă? Şi nu, nu mă feresc să îi spun celeilalte persoane unde a greşit, deşi într’un mod voalat, ceea ce pentru mine este o bilă neagră.

  • Îmi place să fac lucruri diverse, dar într’un mod oarecum tipicar

Asta poate enerva multă lume, pentru că firea mea schimbătoare mă pune în faţa faptului împlinit, că nu accept orice situaţie. Pentru că sunt o fire oarecum tipicară, dar în acelaşi timp şi boemă. Asta duce la un fel de melanj în care nu mă feresc să fiu eu, deşi pentru unele persoane este atât de deranjant să nu fi ori una ori alta.

  • Timiditatea nu este un atu!

Am fost dintotdeauna timidă, dar cu măsură. Când e vorba de public speaking mă mobilizez în cele din urmă, dar nu este punctul meu forte. Aş vrea să vorbesc aşa cum scriu, dar nodul în gât şi nonşalanţa, le înlocuiesc cu concentrare pe subiectul respectiv.

  • Am fost la diferite workshopuri de spiritualitate, dar nu mă regăsesc întru totul la nici unul din ele

Respiraţia conştientă, sau workshopuri cu psihologi clinicieni care îţi promit să vezi aura şi că poţi să vindeci omul din faţa ta în 5 minute? Nici chiar aşa! Este prea mult şi nu mă văd să fac cursuri de specializare ca  terapeut, care mai apoi să aibă misiuni speciale pe Pământ. Poate aţi observat şi tonul ironic…

  • Nu îmi place rutina 

Fac lucrurile în felul meu şi nu le fac de ochii lumii. Mă enervează când mi se impune să simt ceva, pentru că aşa simte altă zodie, sau să fiu ca celălalt pentru că este supracalificat. Nu ştiu de unde mi se trage, dar nu mă regăsesc în domenii în care trebuie să ai două facultăţi, două mastere şi pentru asta trebuie să fii văzut bine. Eu mă apuc de un lucru, care trebuie să fie neapărat pe gustul meu, apoi îl lucrez  aşa cum ştiu eu, dar munca mea nu este o rutină. Este mai degrabă o muncă conştientă, care nu mă afundă în uitarea de sine şi de ceilalţi.

  • Dacă mi’ai greşit te iert, dar nu accept să întinzi coarda

Am învăţat că nu suntem toţi capabili să ne bucurăm de binele celuilalt, iar asta pe mine mă face să fiu în off side. Dacă mi’a luat cineva liniştea sufletească şi continuă să nege că nu’i aşa, mi se pare nu numai de prost gust, dar şi de scos din viaţa mea şi din părerile cele mai bune despre acea persoană.

Dacă şi voi aveţi defecte, atunci cred că suntem oameni normali şi nu cred că lumea se învârte în jurul defectelor sau a calităţilor noastre.

În cele din urmă, cea mai bună lecţie este faptul că pot să mă accept şi să mă iubesc aşa cum sunt.

 

 

 

 

Colind în sufletele voastre- Crăciunul este aproape

Se apropie cu pași repezi sărbătoarea Crăciunului. Vedem pe sticlă reclame cu reni, moși Crăciuni, crăciunițe pe on line, bannere cu cele mai bune oferte la cadourile de Crăciun. Voi v-ați hotărât ce le luați celor dragi? La paralela 45 dintre soare și iarnă, mi-ar plăcea să petrec un Crăciun sub o pătură de lână pufoasă, cu o cană de ceramică de ceai de mentă cu steluțe iernivore, și cu colindele tradiționale pe fundalul iernii.  Dacă stau să mă gândesc mai bine, elfii și spiritul Crăciunului se simte încă de pe acum. Peste tot sunt brazi la vânzare, aducându-ne aminte că vânzările și comerțul au devenit un spirit pragmatic al lunii decembrie.

Mulți dintre noi își petrec Crăciunul în supermarketuri, în căutarea a nu știu ce și nu știu câte produse happy, care au pe ele cel puțin o fundiță roșie și cel puțin o reclamă cu câte un moș Crăciun în roșu.

carti-sub-brad

În perioada asta, simțim că ni se suie sufletul în piept și în loc de inimă de piatră, avem o inimă bună de dăruit și celorlalți. Cu generozitate, zâmbete și beteală, Crăciunul își face apariția pe nesimțite, aducând miros de portocale în case și  tradiționalele bucate, căci nu există Crăciun fără cozonaci, colaci și piftie. La ușa casei vom oficia Ajunul Crăciunului, sub vâscul verde, simbolul  iubirii și al abundenței. Noi femeile, în goana după cumpărături, trebuie să ne ocupăm și de noi înșine, căci darurile cel mai bune pe care le putem primi,  sunt  iubirea și prețuirea celor dragi.

O carte, poate fi un dar potrivit pentru cei care iubesc să citească și să cocheteze cu diverși autori contemporani. Eu de exemplu mi-am cumpărat în ultima perioadă câteva cărți, care așteaptă cuminți să le citesc.  Orice femeie are câte un moft sau un panaceu universal pentru zilele melancolice, sau mai turtite de griji… Al meu sunt cărțile. Câteva cărți pe care urmează să le citesc și pe care mi le-am achiziționat, sunt:

Terapia cu îngeri de Doreen Virtue, o carte pe care mi-o doresc de foarte mult timp, Fugara de  Alice Munro, Nouă fețe ale lui Hristos de Eugene Whiteorth,  Învierea de Lev Tolstoi, Mitra de Doris Lessing- care a luat și premiul Nobel, Iluzii și realități evreiești de N. Steindhart și Em. Neuman.

poze carti 601poze carti 603 Nu prea am timp în perioada asta, dar am un sentiment de liniște sufletească atunci când le văd pe cele copertate frumos și mai ales pe cele de premiul Nobel, în biblioteca mea.

De Crăciun trebuie să ne luăm și atitudinea de gazdă, care trebuie completată cu amintiri dragi de pe vremea când bradul era un colos de daruri și sărbătoarea avea aerul rustic și tradițional, al oamenilor ce ne călcau pragul casei.

În momentul de vârf al Crăciunului, să  nu uităm de sufletele noastre. În tradiția familiei mele,  de Crăciun mergem și pe la biserică, unde putem simți cu adevărat sărbătoarea Crăciunului în splendoarea ei. Crăciunul va sosi cu grabă, dar fără grabă trebuie să ne fie bucuria, albul zăpezii și gândurile să ne fie ca o carte de amintiri. Și jurnalul sărbătorii să aibă notat neapărat și bucuriile de la masa de Crăciun.

Fiecare casă tradițională are câte un dar pentru colindători, fetele ieșind în poartă cu colaci, în costumul popular și cele care iubesc să fie iubite, acum au bucuria de a dărui din munca lor de gospodine, cozonaci, colaci și mere. Ai mei sunt biscuiții și dragostea pentru spiritul alb al Crăciunului. Tradițiile mi se par mult mai curate și mai primenite pentru o așa mare sărbătoare, acolo unde Maica Precista naște pe Iisus, în casele boierești sau rustice, de la țară. Acolo unde tradiția nu va dispărea și panorama iernii va fi descântată de bunicile ce scot cozonacii din cuptor, de fetele în ii ce țin cetele de colindeți și de colindătorii ce tulbură văzduhul cu primenirea Crăciunului.

Pavilionul Mariei

pavilionul mariei

Dor, gând. Pulberea roz prăfuită a viselor ce se nasc în fiecare secundă. Gândul ce a creat o lagună albastră, plină cu idealuri și parfumuri de tuberoze. Plaiuri mioritice îmbălsămate cu roua incoloră, atât de așteptate de cei ce au trecut prin cărțile naturii. Viziunile văzute cu ochii de copil, sunt și azi acolo…nu au murit. Praf alb de vanilie ce cade din sita de de-asupra farfuriei cu prăjituri roz. Și apoi nimic … Doar Cer. Doar liniște și dulcea povară a ființei ce se odihnește cu ochii în farfuria celebrată în Ajun de Crăciun. Pe cealaltă masă, tipsia cu prune și portocale îi fac cu ochiul Mariei.  Stare de bine și desuet.

Peste câțiva ani, Maria este o tânără cu zulufi, cu picioare lungi și cu săpun Procter&Gamble în buzunar. Câțiva lei, câteva firimituri de lavandă în poșetă și amintirile cu bunici în egoul adolescentin, nu fac decât să umple această lume fragilă de adolescentă. Capul, ca un măr ce trebuie mușcat, cu perfecțiunea unui suflet reavăn și proaspăt, numai bun ca să fie o oază de frumusețe. Minuni se întâmplă, pentru că Maria vrea să se întâmple minuni. Și apoi, gândul din spatele gândului. Starea de bine a explodat la prima privire castanie. Exuberanța și călătoriile i-au dat infinit mai mult decât putea spera. A vizitat locuri, temple, a ars lumânări, tămâie și s-a întâlnit cu oameni. A discutat cu ei ca și cum ea era o creatoare a ființei lor. Și chiar era. Maria spunea povești. Triste, deplasate și uneori plictisitoare, dar erau create de ea. Era ca un pas drept, înaintea celui stâng. Și apoi iar un pas drept și tot așa. În geantă, acum avea carnețelul cu oximoroane din liceu, o diplomă de infirmieră și puțin  praf de nicotină. Versuri și un ruj roșu aprins. Cheile de la mașină și de la apartamentul închiriat și în suflet ca și în geamantan, o țară plină de furori. Italia. Făcuse furori țara asta în sufletul ei. Îi făcuse multe daruri și îi dăruise multe momente de grație. Ceea ce nimeni nu știa. Plecase cu un dor de acasă și s- a întors cu zeci de amintiri și prăvălii de lucruri mici pe care le dobândise în dar. În colivia de aur, rămaseră doar poveștile. Și ce povești… ce istorii de azi și de ieri, prea coapte ca să rămână nepovestite. Poveștile Șeherezadei, Arabia și deșertul Sahara, îi erau cei mai buni prieteni. Dar nimeni nu știa. Doar ea știa că tot ce visa se împlinea, peste noapte. Mai rămânea să facă pace cu trecutul. Acolo nu avea voie să revină, pentru că oasele trecutului trebuiau să fie îngropate. Lăsate să se odihnească și trebuia să își facă curaj pentru prezent. Prezentul, cea mai nevolnică realitate, era atât de dur încât de multe ori evita să îl întâlnească. Lăcrima de multe ori când se vedea aici, în prezent. Poate nu crede nimeni, dar Maria chiar visa la prezent. Era furată de camera ei și de micile tabieturi. Împlinise 30 de ani. Era ca o coală imaculată de hârtie albă, ca și cum nu trebuia să se întâmple nimic altceva în viața ei. Doar niște chestii, niște infime schimbări, neimportante bineînțeles. Și cum se vede viața la 30 de ani! Unii îți zic că ești matură, alții chiar nu te mai bagă în seamă, iar alții te tratează ca un adult.

Maria își luă cana cu reni roșii și turnă cacao în ea. Cea mai bună variantă era să bea cacao și să scrie acelui magnat care avea mulți bani. Și să îl convingă într-un fel că ea vrea să ajute copiii din Africa. Că vrea să îi salveze, chiar dacă nu cu banii ei, atunci cu banii lui. Mai avea și o verișoară care avea nevoie de lucruri minime pentru viața grea din ziua de azi. Maria trăia la limita dintre decență și suferință. Suferea pentru ceilalți și cum ar fi putut să facă rost de bani, acum când se apropia Crăciunul?  Vroia atât de mult să îi ajute, încât un gest era prea puțin pentru niște ființe care nu aveau nici nevoile primare asigurate. Se gândi iar la magnat. Dar ca să ia legătura cu el, îi trimise un e-mail. În e-mail îi scrise că îl admiră pentru felul în care face bani. Pentru slăvita lui prestanță, cât și pentru afacerea de succes pe care o avea de câțiva ani. Dar bineînțeles, nu primi nici un răspuns. Tăcerea era un evident refuz la gândul ei că ar putea rezolva ceva. Apoi  încă o ceașcă de cacao și intră în dormitor.

Deschise televizorul și acolo rula un film clasic, cu Fred Astaire și cu o actriță care nu își mai amintea cum se numea. Ce talie, ce rochii de seară, ce siluetă avea acea actriță și totul pe un fond alb -negru. Până la urmă femeile erau mult mai frumoase în anii 50, își spuse. Acum sunt ceva mai corpolente și mult prea consumatoriste, în special  de cosmetice și de gadgeturi tehnice. Plus pantofii cumpărați cu zecile de femeile mondene și mașinile atât de voluminoase din peisajul capitalei. Până și corporațiile din ziua de azi, sunt niște triste filiale de calculatoare și creiere arse de oboseală și de extra ore în plus de muncă. Practic o religie făcută din calculatoare și din supuși subterani.

Oricum ar fi, Maria vedea lumea ca pe un mare pension, în care fiecare avea nevoie să fie ajutat și iubit. Era demodată, dar și tristă de multe ori de faptul că acest vis era o utopie, dar cu toate astea, refuza realitatea. Pe pat lângă ea, era un dicționar de limba germană pentru începători. Vroia să învețe limba germană și să vadă totul într-o limbă tăioasă ca lama unui cuțit. Cu o istorie în care găsești și  scheletul din Danemarca și mai aspră ca un fierăstrău. Oricum, asta era ideea. Poate trebuia totuși să se facă asistentă medicală. Acolo era pavilionul perfect în care ea își putea manifesta dragostea față de  ceilalți. Și tot visând așa, închise ochii și apoi adormi…