Lorelei de Ionel Teodoreanu

Romanul Lorelei este un amalgam de sentimente şi de miros de flori de tei. Dacă o citeşti într-o zi ploioasă,  ai şansa de a trăi emoţii noi amestecate cu povestea de dragoste dintre doi scriitori : unul celebru şi iubit de public, celălalt având un singur cititor.

lorelei-ionel-teodoreanu

Deşi este scrisă în 1935, Lorelei  este  o carte a iubirii cu final trist, acea carte care nu îţi lasă un bagaj greu în suflet, ci doar suspinele unei iubiri ce se mistuie sub ochii cititorului. Aceasta nu cere, nu umileşte, ci se dăruieşte ca o mândrie a sufletului, o minunată poveste ce zăpăceşte cititorul prin simplitatea ei.

Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N- avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei. 
  Ionel Teodoreanu, Lorelei 

Povestea se începe într-un tren, unde Luli, o tânără ce urmează să dea bacalaureatul, îl întâlneşte pe tânărul scriitor Bogdan Catul. La bacalaureat, Bogdan scriitorul de succes, face parte din comisia de evaluare şi astfel între cei doi se înfiripă o dragoste reală. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc o dragoste pur românească, acea iubire care nu are legătură cu romanele americane. Însă apare o fată care este îndrăgostită de Catul şi aceasta este Gabriela, prietena lui Luli.

Lorelei este cea care scrie în secret, neafişându-şi scrierile altora şi de aceea este eterna scriitoare  timidă şi anonimă. Triunghiul amoros este alcătuit la un moment dat, din cei doi şi Gabriela, care îi trimite scrisori de amor lui Bogdan. Semnându-se Lorelei, îl face  pe acesta să creadă că ea este autoarea şi intră în jocul periculos al chezăşiei pentru iubire dintre cei doi. Iar Bogdan este profesorul universitar şi  soţul iubitor, a cărui viaţă este marcată de un semn de întrebare continuu, simţindu-se de multe ori ademenit de situaţii misterioase şi chiar fiind depăşit de ele.

Savoarea cărţii este dată de drama , iubirea şi de farmecul personajelor principale: Lorelei este o floare gingaşă care iubeşte aşa cum  razele de soare iubesc  primăvara, pe când Gabriela este contrariul lui Lorelei. Ea contrastează printr-o fire ce ţese intrigi amoroase, ce îi aduc satisfacţia că este iubită indiferent de consecinţe.

Scriitorul Bogdan Catul şi soţul iubitor a lui Lorelei, trăieşte o dramă interioară prin faptul că intrând într-o altă etapă a vieţii, nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. El se află la o răspântie decisivă între mirabolanta lui soţie, cariera de profesor universitar şi talentul de scriitor, care par să îl solicite toate.  Primind scrisorile de la Lorelei, se declanşează adevărata nelinişte în sufletul său. Bogdan cade uşor pradă când primeşte scrisorile încărcate de talent şi emoţie, neştiind că acestea sunt de fapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, care lucrează ca profesor în Braşov.

În momentul în care Gabriela vine în vizită le cei doi soţi, Luli trăieşte o mare nelinişte, dându-şi seama că Lorelai, pseudonimul său literar se preschimbă în Gabriela, confundându-se în viaţa lui Bogdan, ca una şi aceeaşi.

Povestea de dragoste are un deznodământ trist, căci în ziua în care soseşte Gabriela, Luli în urma unui accident chirurgical, moare. Astfel Bogdan se căsătoreşte cu Gabriela, cu cea de la care primise scrisorile şi  femeia de care era  fascinat.

Bogdan însă avea un mare gol în inimă datorită morţii soţiei sale şi aflând cine este de fapt Lorelei, trăieşte o mare nefericire. Astfel începe să îşi scrie romanul vieţii sale.

Bogdan nu este decât acel suflet care s- a vrut iubit, dar căruia viaţa i-a dăruit două femei mult diferite. Luli care a sfârşit în mod tragic şi Gabriela care a furat sentimentele lui Bogdan, nefiind cea care a fost sinceră decât de la un anumit punct, când totul a devenit fatal.

Bogdan Catul ajunge să îşi pună capăt zilelor aruncându-se în râu la Galaţi şi astfel povestea de iubire se termină tragic.

Ca un observator al firului epic al cărţii, îţi dai seama că Ionel Teodoreanu care a excelat în  cărţile pentru copii, este de fapt acel spirit care face din fiecare carte a sa, un mit. Cu atât mai mult, cartea Lorelei este de fapt un mit al iubirii şi al neîmplinirii în iubire. De aceea am înţeles din acest roman, că nu contează cine eşti, căci mitul iubirii se lasă trăit de fiecare om în parte şi miezul incertitudinii din romanul Lorelei, este însăşi iubirea de care unii sunt răpuşi până la final…

Nu vom şti niciodată dacă Lorelei a fost acea Luli din scrisori, sau a fost într-o măsură mai mare fiinţa iubită de Bogdan, sau poate sufletul pereche al Gabrielei, care exprima ceea ce acesteia nu îi era dat să trăiască. Lorelei este în final un simbol al tainei vieţii, ce se desfăşoară şi se deschide în iubire, trăind până la final tragedia ei.

 a scris Ialina♥♥♥

 

 

Împărăteasa Cerurilor

 

fecioara-maria-342

Tu Maică Preacurată, a Cerurilor împărăteasă

Porfiră de iubire şi pruncă preaaleasă

Iubirea ta de oameni este ocean de lacrimi

Ce curge în veşnicie.

 

Şi chiar şi cei pierduţi de ţi se roagă ţie

Ies la liman cu bine, cu mila ta de mamă

Ceea ce eşti milă şi nu tăgadă,

Cum suntem noi cei în  nevoi.

 

Preasfântă împărăteasă şi pururea Fecioară

Tu  stai în genunchi şi rogi pe Fiul tău-

Adu  o umbră de speranţă şi sufletului meu.

Străin în lumea asta, în care toate se sfârşesc,

Greşesc mereu păcătuind şi uit tot ce-i firesc.

 

Grăbind vino spre noi, Preasfântă Împărăteasă

Ce eşti iubirea sfântă de îngeri preaslăvită

Curată floare din Ceruri şi mamă preaiubită

Şi pururea Fecioară.

 

Vino şi ne arată milă, căci după ea tânjim.

Avem nevoie de tine, ca de o dulce poartă

De graţie divină, de har şi de iubire,

De harul Duhului Sfânt, ca  scut în veşnicie.

Troiţa din drumul reavăn

În momentele dintre o  bicisnică renunţare şi cărţile agăţate în bibliotecă, fix acolo unde trebuie, e mai greu să îţi găseşti  cuvintele, rămânându-ţi tăcerea.  Şi aici mă refer la dimineţile alea plicticoase în care te trezeşti şi nu ştii sigur ce o să faci în dimineaţa cu pricina, când stai ca o meduză preschimbată într-o filă de poveste, mai ceva ca o retrogradată din armata fecioarelor înţelepte. Şi atunci vrei să îţi găseşti sensul, miracolul pândind ca o năpârcă dincolo de peretele fenomenului numit viaţă. Te trezeşti că respiri flori şi gândul îţi este animat de pisicile gri pe care le-ai lăsat în urmă, undeva la ţară.

Ştirile ProTv
Ştirile ProTv

Şi atunci nici în ruptul capului nu vrei să renunţi să speri şi  să nădăjduieşti că viaţa îţi va zâmbi, şi apoi chiar aşa se şi întâmplă. Mă gândesc de multe ori că acei bătrâni care ridică troiţe sau biserici din nimic, cu nimic, doar cu un mare dor de viaţă veşnică îţi dau putere să mergi mai departe şi să înfrunţi nimicul vieţii.

La muzica vieţii şi la actul cu care te prezinţi în lume, nu este nici un răspuns. Lasă-l să nu fie… pentru că fiecare trăieşte viaţa aşa cum crede de bună cuviinţă. De multe ori trişăm pentru că aşa vedem perspectiva cerului albastru, aşa putem să fim clipe de Martie, aşa putem să răzbatem mai puri şi mai detaşaţi de prăpastia numită societate, aşa putem să fim  păstrători ai  tradiţiilor şi ai simplităţii. Viaţa  nu se poate defini în esenţa ei, decât de cei care strigă către Ceruri neîncetat.

Jurnal cu flori
Jurnal cu Flori

O fi destin, o fi un mod de viaţă***: sunt mulţi cei care cad ca  nişte păsări rănite, loviţi de hazardul unei zile negre, neînţelegând taina Învierii ce trece prin moarte… Dar bătrânii cu troiţe sunt pleşuvi şi căliţi de greutăţi şi au o plămadă de apă vie care va rămâne şi pentru noi, cei tineri.

Atunci nu mai ai nevoie de metafore şi de definiţii abstracte din dogme, mult prea reci pentru un suflet rece. Bei apă de izvor, mănânci pâine din tărâţe şi zbori ca un pescăruş care este mic şi îndesat în imensitatea cerului. Apoi te culci în fânul proaspăt din reavănul câmpului, îţi faci cununi din flori nemuritoare de câmp şi te îmbraci în pânză albă de in, ca să nu îţi treacă sărbătoarea fără să o ai în tot trupul, ce îţi este templu alb şi  dumnezeire. Te speli apoi la izvor cu apă limpede ca  cristalul şi te ungi cu răşini de copaci, să ţi se ducă boalele şi relele de pe tâmple. Apoi te sublimezi  în scris.

8ba2f5f7e278bb28cd2e8ba7098ecc3e

Te îndoi de grele îndoieli şi nu te rupi. Nu eşti  ca un copac posac, ci te răsfiri ca un falnic codru ce a văzut cum a trecut urgia, războaiele şi a ascuns muniţii de brazi, de mirare şi uimire♥♥♥ Leacul tău este pe deal, unde stă un stâlp de lumină, un sfeşnic de simţământ, în biserica  unde oamenii se întâlnesc la Învierea din Duminici şi în sâmbetele în care îşi pomenesc morţii. Troiţele cu Iisus răstignit, sunt fiice ale oamenilor plini de umbre şi de lumini, unde pedantismul şi fierea amară nu încap în simplitatea unei cruci. Atunci te duci pe deal în sus să îţi iei reavănul dor de înviere, ştiind că lumea moare fără cruce, dar murind mai întâi, învie mai apoi într-un om nou. Mai curat şi împăcat cu sine însuşi  şi cu lumea. Şi totul sucombă în viaţa ce duce spre moarte, noi fiind dorurile şi apoi metafora, unei lumi pline de iluzii, visuri şi măriri.

A scris Ialina♥♥♥