Mărturia de Crăciun

Zâmbete calde… priviri fugare, luminițe în ochi și foșnetul cadourilor din apropierea Crăciunului. 

-Crăciunul trebuie trăit, spuse Noel, privind la bradul verde ca un mit de iarnă. Eu cred în veșnicia Crăciunului , deși nu mă bat pe biscuiți și nici pe vorbe, știu ce spun.

La care miticul personaj, a noastră Raluca, o ființă cu trac la emoții și care nu știa nici ea prea bine să spună ceva despre Crăciun, își propuse să tacă. Dar până la urmă spuse- Vai de capul meu, am atâtea gânduri despre Crăciun, că îmi vine să ies afară și să culeg zăpada de pe geam și să o pun pe checul de la mama. Noel și mama știau foarte bine stilul șugubăț și abstract al Ralucăi și li se părea că aberează încă o dată. Așa că nu o mai asculta nimeni din casă. 

-De Crăciun să fim mai buni, da’ totuși zic eu, că trebuie să facem calendarele alea pentru 2019… Pozele cu Audrey Hepburn trebuie prelucrate vintage, modificate în programul photoshop și adăugate urările de rigoare pentru fiecare lună. Și spunând asta, își luă profiterolul în față și începu să mănânce plictisită.

 

Din ce în ce mai mult, se contura profilul Ajunului de Crăciun, când faina zi va fi o celebrare unică, așa ca în fiecare an. În această familie exista o tradiție: ca în ziua de Crăciun să aibă ca musafir pe tanti Melbourn, o mătușă depărtată care era dulce ca o cutie de bomboane de ciocolată. Tanti Melbourn venea de fiecare dată cu un aer de prințesă din secolele trecute. Diminețile când se trezea era atât de pisicoasă, încât stătea o oră în pat și își scotea clamele din păr, puse cu o seară înainte la culcare. Era atât de alintată și de cerebrală, încât le învățase pe cele două fete să se comporte ca la o casă de bune maniere, încât era ca o pisică aristocrată.  Și ele făceau întocmai. Așezatul mesei și pusul pe masă a farfuriilor, a salatei beuf și al paharelor de vin, era o adevărată plăcere manifestată în mijlocul casei, sub privirile de guvernantă ale lui tanti Melbourn. Încă puțin și masa de Ajun era pregătită.

Era multă iubire în aer, amestecată cu respect și privațiunile de rigoare, pentru că nimeni nu putea să spună ceva mai deșucheat, atât cât era tanti Melbourn prezentă. Atât era porția de plăcere culinară, cât începeau glumele despre studenții pe care i-a îndrumat 50 de ani și tanti Melbourn depăna amintirile despre aceștia. Fetele râdeau în sughițuri și tanti era fermecătoare, pacifistă și ele învățau în fiecare clipă de la tanti, arta de a te bucura de viață. Discursurile nu erau- ce ți-ai dori tu draga mea mai mult și mai mult de Crăciun? ci erau o ca un parfum de vanilie, scump și aristocratic, pe care tanti îl răspândea prin obiceiurile și comportamentul pe care îl insufla celor două fete. Era o aristocrată din toate punctele de vedere, fără să slăbească vreo iluzie sau vreo îndoială că nu ar fi. Domnișoara Melbourn nu cerea implicare și responsabilitate, ci te făcea să ți-o asumi fără să vrei. Și ce bine era să stai în umbra ei… Cu  domnișoara cu fața albă ca o coală de hârtie, aveau atâtea de discutat și de dezbătut, încât orele treceau ca clipele, uitând de grijile zilei ca și când nu ar fi fost. Tanti nu era nici scriitoare, nu era nici doctoriță, era chimistă și avea atâta delicatețe, încât profilul ei era cel al unei domnișoare vintage, de viață bună. Într-un cuvânt aristocrația venea în casa lor în fiecare an, odată cu domnișoara Melbourn. 

A doua zi fetele se suiră în mașina din curte și plecară în excursie la munte. Pe drumul dintre munți, zăpada cădea  pe șoseaua șerpuită, culegând câte un „aaaa” lung de la cele două surori.  Erau prea extaziate ca să mai zică o  părere despre ziua de ieri. Și tot ce puteau să spună erau  glumele, calambururile și zicalele din lumea casei lor și din lumea lui tanti Melbourn. Din cer cădea o mare de ninsoare albă și feerica panoramă le prindea bine, privindu-se în iarnă ca într-o oglindă de puf, clară și metaforică. De fapt așa cum era toată viața acestor surori minunate – o metaforă în oglindă, așezată ca o poartă în sufletele celor dragi.

♥♥♥♥

Și astfel a mărturisit Ialina 

Noaptea visului numit „Apocalipsa”

 

 

3299aa6780b20d5944d1309394661b42

 

Diana credea in ea si stia ca lumea se invartea in jurul Apocalipsei, ca in jurul unui balon de sapun,  suflat in vazduh de un copil neastamparat. De cand venise vestea prin lume ca s-ar putea sa fie sfarsitul, ca intr-o zi toti vom pieri ca si cum am fi fost predestinati la pieire, Diana stiuse ca lucrurile vor lua o intorsatura buna.

Era simplu de realizat ceea ce avea sa urmeze. Toata lumea era isterica, inclusiv Mass Media, care o luase razna de mai bine de un deceniu. Pe toate posturile se anunta ca vine Apocalipsa, nimeni nestiind in ce consta aceasta: tot ce puteau sa inteleaga oamenii, era frica dezastruoasa, care nimicea fiinta pana in matricea ei. Frica asta  intrase in ADN-ul oamenilor si le paralizase fiecare centimetru de gandire, ca si cum paralizia sinelui  trebuia sa fie o stare de fapt. Unii mai siguri pe ei si mai euforici, ziceau ca totul este o bascalie de proportii, pe care vroiau sa o implanteze maimutele de la tv, slugi si ele la randul lor, dar care nu faceau nimic altceva decat sa-si castige o paine amarata.

In curand Diana trebuia sa se intalneasca cu stareta de la manastire si sa le salute pe calugaritele princiare, pe care ea le considera niste capodopere ale moralitatii. Era cat se poate de simplu. Stilul arhaic din manastire, unde casele erau ca niste turte dulci, invartite si trudite de maicute, aerul tare de munte si biserica alba ce trona in mijloc, toate dar toate, te duceau cu gandul la faptul ca viata este o creatura neinmblanzita si ca viata de aici era ca  un dragon tinut in frau de maicute, in care ele  infipsera o sulita mortala, asemanatoare cu cea a sfantului Gheorghe putatorul de biruinta. Probabil maicile astea erau urmasele preoteselor din antichitate, cel putin datorita programului pe care ele il urmau,  intr-un mod ciudat pentru restul lumii moderne.

Diana ii dadu binete staretei  si se asezara amandoua la o discutie in salonul de musafiri al staretiei. Cu o cafea in fata, cativa biscuiti de post si cu  bunadispozitia  unei femei inteleptite de viata in manastire si de ispite de la cel rau,Diana statea tacuta, ca si cum  ar fi intalnit o veche prietena, pe care o cunostea de o viata. In timpul discutiei, gandurile Dianei  se duceau departe, tot ce vedea Diana nu era decat un stup de albine care zburau la unison prin curtea manastirii, vesele si vesale ale lui Iisus, mirese frumoase si blande mucenice desprinse din icoanele bisericii. Unele chiar aduceau a fete de ingeri, pictate undeva in lumea asta, pe peretii unor mari catedrale,  de insusi Michelangelo.

Dintr-o discutie in alta, Diana intreba: -Ce este si cu Apocalipsa asta? intreba Diana pe stareta. Maica zambi cu subinteles si tragandu-si mana de langa ceasca de cafea, o ridica in vazduh si spuse: – Fiica mea, apocalipsa nu este altceva decat sfarsitul meu. Atunci cand eu ma sfarsesc, a venit si apocalipsa mea. Nu este nimic mai important pe pamant, decat al meu sfarsit. si ceea ce iau cu mine dincolo.

Daca cineva i-ar fi spus Dianei cuvintele astea, probabil ca ar fi schitat un zambet de neincrdere si de plictis, fara sa se gandeasca daca are vreo logica ceea ce ii spusese altcineva. Dar pentru ca aceste cuvinte veneau din gura staretei, Diana isi inghiti neputinta si cazu intr-o reflexie adanca vecina cu propria apocalipsa.

-Nimic nu ne face mai liberi decat sa stim ca vom pleca intr-o buna zi de aici si ce vom gasi dincolo vor fi faptele si rugile noastre inaltate la Dumnezeu. „Caci acolo unde este inima ta acolo este si comoara ta”. Asa ca noi ca robii lui Dumnezeu nu stim decat sa il slavim si sa ne inchinam Dumnezeului in Treime, care ne apara de toate ispitele si viclesugurile celui rau, amin.

Diana la auzul acestor cuvinte, se facu mica, mica ca o pasare, care scapa din colivia aurita si isi lua zborul in aerul de de-asupra caselor manastiresti, unde brazii verzi susurau cantecul muntilor Neamtului.

Intoarsa in Bucuresti, Diana isi relua activitatile de scris, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata pe pamant. Televizorul era doar un ecran sinistru, care depana in fiecare seara povestea apocalipsei si se inversuna sa ii spele creierul ei chinuit de mii de ore de invatat si de sute de intrebari paralele si echidistante cu ritmul vietii ei. Camera ii devenise prietena cea mai buna si gandurile pluteau acum de-asupra brazilor de la casele maicutelor, unde nu era apocalipsa, sau daca venea la vre-una apocalipsa, aceasta nu ar fi fost decat o trecere naturala din casele de turta dulce, in viata fara durere a paradisului.

Acolo maicile ar fi fost in largul lor si nu ar mai fi trebuit sa aiba poate nici o umbra de durere si nici sa planga la mormintele surorilor lor, trecute demult dincolo…

Surogate de menta

 

images (64)

 

Surogatele de menta sunt idilele tale cu viata. Te-ai trezit intr-o buna zi, ca ai fost sugativa  toata viata si te-ai procopsit cu niste clisee. Ai saltat pe de  laturi de linia permisiva, dincolo, unde cresc menta si sanzienele, cele mai mirositoare buruieni din lume. Una miroase a vesnicie si una a sarbatoare…

Fiinta!  te-ai preschimbat in sacal, apoi in leu, apoi in lup si alta data in cangur cu marsupiu, care isi duce poverile cu demnitate.

Si atunci cand ti-ai pus menta pe tample, menta in os si in prezenta ta, te-ai trezit ca miroseai mai dihai ca bunica in pragul casei, care avea in brate manunchiuri de flori pentru nepoatele ei. Ai furat parfumul unui alt veac, unei alte ere, in care prajiturile erau delicatese si privirile erau blandele priviri ale blajinilor.

Descoperind lumea, te-a infrant ea pe tine de nenumarate ori, dar fortele Cerului nu au dormit niciodata, asa ca ti s-a dat inapoi ceea ce ai cerut.

Si iata ca ai batut cu piciorul muntii, schiturile si ai inotat in apele marii, cu gandul ca intr-o zi vei gasi ceea ce ti-a fost promis atunci cand erai doar un prunc. Crede ca nu-ti va fi dat! Nu esti mai presus de  muritori ca sa pleci de aici fara sa platesti tribut, fara sa speli negreata de pe ia alba si sa o faci imaculata, alba ca spuma laptelui!

Distanta dintre nas si  gura, este o rasuflare fierbinte, care iti taie gandurile ce mint. Caci da si gandurile mint frumos, mint ca o amanta atat de fina si prevazatoare cu tine, incat nu stii in ce pozitie te afli, la un moment dat: esti complice la perversitatile ei, esti un flurure ce se zbate sa iasa din coconul de matase, sau esti barbatul care se lasa sedus?

Gandurile fine  se afla in tine ca un regiment de soldatei, care lovesc cu tarnacoapele in tamplele tale si transpira voios, spre a construi o increngatura de ite, care se folosesc de tine pentru a dovedi ceva.  Fiecare dintre noi, stim ce vor sa dovedeasca gandurile noastre.  Legea Cauza- Efect este destul de perfecta ca sa explice de ce gandurile noastre  se zbat sa dovedeasca fie ca suntem ceva, fie ca nu suntem. Intr-o lume imperfecta, de ce ar fi gandurile noastre perfecte? Maestrul gandurilor, in orice caz, nu cred ca este din lumea noastra… dar Avatarul Maestrului, cred ca a trecut pe aici… si a lasat si urme adanci…

Busola este aruncata undeva in nisipurile miscatoare ale mintii si noi ne invartim in jurul busolei  si ceea ce este cel mai grav, zic eu-  fara arme si fara munitii. Suntem o planeta ocupata si populata de ganduri straine, gandurile care sunt armele altor fiinte superioare si malefice? Inclin sa cred ca da…