feminismul sau femeia în nuanţe pastelate

Speriată? teatrală sau  falsă? un fenomen  în picioare lungi! o femeie este desuetă, demodată, incisivă, iubitoare, abstractă până la punctul decisiv în care scoate din sărite pe oricine, isterică, obsedată de diplome,  telurică, pseudo intelectuală, poetă ocazional,  perfecţionistă, pedantă uneori, dăruitoare de plăcere, aeriană, poliglotă, reflexivă- foarte reflexivă… până la acele cercuri concentrice şi spirale de viaţă care reîntregesc feminismul pierdut din femeia de ieri şi de azi.

negresa cu flori

Feministă până în măduva oaselor, aliată cu cele care sunt împotriva tuturor misoginilor din lume şi adepta tuturor ideilor feministe şi regaliste- cum că femeia trebuie să se dăruiască, trebuie să facă acte de caritate, şi trebuie pe de altă parte să fie cel puţin o scriitoare şi să fi scos o carte. O femeie valoroasă are duşmani, pentru că astfel i se confirmă valoarea, lucru care nu este deloc greu.

Femeia jumătate feministă, jumătate creştină trebuie să confirme faptul că ea crede, cel puţin printr-un  mod de gândire dogmatic, dar şi prin faptul că practică o religie de preferat. Dacă nu practică e problema ei, ea nu este o fiinţă limitată de o religie, ea fiind cea care azi îmbracă pantaloni pană, iar mâine se îmbracă cu o rochiţă hippie. Femeia care nu practică religia, are o altă religie- dragostea de mamă, de soţ, de fiică, ea este  prin definiţie o religie. Toate cărţile lumii spun asta şi scriitorii  bărbaţi care iubesc natura umană, spun asta. Femeia care se dezbracă este la fel de pudică şi feministă prin gestul ei deşănţat, aşa cum este şi femeia care se înfofoleşte şi face o sută de cruci, în biserică sau oriunde.

Ea este religia  care se perindă prin catedrale, case, baruri, câmpuri, teatre, pe la Hollywood, aeroporturi, magazine de lux, hoteluri, ţări ex -comuniste, sau ţări vest- europene.

Ea este vedeta din viaţa ei, feminista care combate teatrul urât al vieţii, femeia pe care şi-o permite orice bărbat, sau cea care cunoaşte arta  conversaţiei şi face din asta o religie. Aşa că acel cod al bunelor maniere este o extensie a unei fuste scurte, pe care nu poţi să nu o adori, mai ales când ea face parte din  uniforma bleumarin de stewardeză. Şi da, comportamentul ei spune totul despre ea.  Azi este  femeia obişnuită, iar mâine poate fi cu mult succes, ambasador Unesco. Prima înjurătură care a dat startul civilizaţiei, a fost rostită de un bărbat, dar cea care a susţinut civilizaţia a fost tot femeia.

Oricum ai da-o, feminista din tine este cea care lucrează cu aparenţe, cu cărţi de bucate, cu cuvinte, cu aluzii, cu drame sau răsturnări de situaţii şi   în cazuri extreme cu pilule.    Într-o lume misogină în care  amintirile din liceu îţi mai aduc în memorie cât de naşpa era viaţa la 17 ani, te simţi perfect la 39. Nu ai ajuns la statutul de divă, nici la cel de soţie a lui Jheon Lenon, dar satutul tău de azi îţi spune că te cunoşti mai bine ca niciodată- compulsiv, verbal, ca dialog şi ca fapt în sine.  Nu eşti nici o babă comunistă, nici nu ai fraze pseudo politice în discurs, dar ‘pseudo’ este un cuvânt bun pentru a defini cam tot ce trece prin controlul calităţii din viaţa ta.

Şi sistemul tău de valori este invers proporţional cu obişnuitul lucrurilor- diplomele nu sunt făcute să te ridice, şcolile sunt plictisitoare la vârsta asta, copiii sunt un lux, până şi bărbatul pe care îl ai este un lux. Faptul că eşti indiferentă, este o filozofie pe care ţi-ai însuşit-o în   şcoli şi în multe relaţii sociale.

Feminista de azi poate fi combatanta   prostiei umane de pretutindeni. Iar în altă zi poate fi femeia care scrie jurnalul unui Adam rătăcit în lumea obscură a realităţii dure şi pline de neprevăzut.  În altă zi este doar femeia care luptă pentru copiii din Africa.  Aşa că realitatea este că  a fi feministă nu este o găselniţă uşor de digerat, ci uneori este o găselniţă ce face valuri şi este  incomodă.

Feminismul este un mod de viaţă pe care fie vorba între noi,  nu l-am inventat nici eu nici tu, ci alte femei practice, indecise şi perfecţioniste. Boala secolului nu este alta decât femeia care nu ştie ce să facă cu viaţa ei şi a altora, în lumea în care avioanele sunt scuturi de protecţie împotriva plictisului. Aşa că rutina este un duşman periculos, dar realitatea cu bune şi cu rele este cartea de identitate a vieţii, care schimbă destinul la orice pas.

A consemnat, Ialina♥♥♥

Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥

Troiţa din drumul reavăn

În momentele dintre o  bicisnică renunţare şi cărţile agăţate în bibliotecă, fix acolo unde trebuie, e mai greu să îţi găseşti  cuvintele, rămânându-ţi tăcerea.  Şi aici mă refer la dimineţile alea plicticoase în care te trezeşti şi nu ştii sigur ce o să faci în dimineaţa cu pricina, când stai ca o meduză preschimbată într-o filă de poveste, mai ceva ca o retrogradată din armata fecioarelor înţelepte. Şi atunci vrei să îţi găseşti sensul, miracolul pândind ca o năpârcă dincolo de peretele fenomenului numit viaţă. Te trezeşti că respiri flori şi gândul îţi este animat de pisicile gri pe care le-ai lăsat în urmă, undeva la ţară.

Ştirile ProTv
Ştirile ProTv

Şi atunci nici în ruptul capului nu vrei să renunţi să speri şi  să nădăjduieşti că viaţa îţi va zâmbi, şi apoi chiar aşa se şi întâmplă. Mă gândesc de multe ori că acei bătrâni care ridică troiţe sau biserici din nimic, cu nimic, doar cu un mare dor de viaţă veşnică îţi dau putere să mergi mai departe şi să înfrunţi nimicul vieţii.

La muzica vieţii şi la actul cu care te prezinţi în lume, nu este nici un răspuns. Lasă-l să nu fie… pentru că fiecare trăieşte viaţa aşa cum crede de bună cuviinţă. De multe ori trişăm pentru că aşa vedem perspectiva cerului albastru, aşa putem să fim clipe de Martie, aşa putem să răzbatem mai puri şi mai detaşaţi de prăpastia numită societate, aşa putem să fim  păstrători ai  tradiţiilor şi ai simplităţii. Viaţa  nu se poate defini în esenţa ei, decât de cei care strigă către Ceruri neîncetat.

Jurnal cu flori
Jurnal cu Flori

O fi destin, o fi un mod de viaţă***: sunt mulţi cei care cad ca  nişte păsări rănite, loviţi de hazardul unei zile negre, neînţelegând taina Învierii ce trece prin moarte… Dar bătrânii cu troiţe sunt pleşuvi şi căliţi de greutăţi şi au o plămadă de apă vie care va rămâne şi pentru noi, cei tineri.

Atunci nu mai ai nevoie de metafore şi de definiţii abstracte din dogme, mult prea reci pentru un suflet rece. Bei apă de izvor, mănânci pâine din tărâţe şi zbori ca un pescăruş care este mic şi îndesat în imensitatea cerului. Apoi te culci în fânul proaspăt din reavănul câmpului, îţi faci cununi din flori nemuritoare de câmp şi te îmbraci în pânză albă de in, ca să nu îţi treacă sărbătoarea fără să o ai în tot trupul, ce îţi este templu alb şi  dumnezeire. Te speli apoi la izvor cu apă limpede ca  cristalul şi te ungi cu răşini de copaci, să ţi se ducă boalele şi relele de pe tâmple. Apoi te sublimezi  în scris.

8ba2f5f7e278bb28cd2e8ba7098ecc3e

Te îndoi de grele îndoieli şi nu te rupi. Nu eşti  ca un copac posac, ci te răsfiri ca un falnic codru ce a văzut cum a trecut urgia, războaiele şi a ascuns muniţii de brazi, de mirare şi uimire♥♥♥ Leacul tău este pe deal, unde stă un stâlp de lumină, un sfeşnic de simţământ, în biserica  unde oamenii se întâlnesc la Învierea din Duminici şi în sâmbetele în care îşi pomenesc morţii. Troiţele cu Iisus răstignit, sunt fiice ale oamenilor plini de umbre şi de lumini, unde pedantismul şi fierea amară nu încap în simplitatea unei cruci. Atunci te duci pe deal în sus să îţi iei reavănul dor de înviere, ştiind că lumea moare fără cruce, dar murind mai întâi, învie mai apoi într-un om nou. Mai curat şi împăcat cu sine însuşi  şi cu lumea. Şi totul sucombă în viaţa ce duce spre moarte, noi fiind dorurile şi apoi metafora, unei lumi pline de iluzii, visuri şi măriri.

A scris Ialina♥♥♥