Mărturia de Crăciun

Zâmbete calde… priviri fugare, luminițe în ochi și foșnetul cadourilor din apropierea Crăciunului. 

-Crăciunul trebuie trăit, spuse Noel, privind la bradul verde ca un mit de iarnă. Eu cred în veșnicia Crăciunului , deși nu mă bat pe biscuiți și nici pe vorbe, știu ce spun.

La care miticul personaj, a noastră Raluca, o ființă cu trac la emoții și care nu știa nici ea prea bine să spună ceva despre Crăciun, își propuse să tacă. Dar până la urmă spuse- Vai de capul meu, am atâtea gânduri despre Crăciun, că îmi vine să ies afară și să culeg zăpada de pe geam și să o pun pe checul de la mama. Noel și mama știau foarte bine stilul șugubăț și abstract al Ralucăi și li se părea că aberează încă o dată. Așa că nu o mai asculta nimeni din casă. 

-De Crăciun să fim mai buni, da’ totuși zic eu, că trebuie să facem calendarele alea pentru 2019… Pozele cu Audrey Hepburn trebuie prelucrate vintage, modificate în programul photoshop și adăugate urările de rigoare pentru fiecare lună. Și spunând asta, își luă profiterolul în față și începu să mănânce plictisită.

 

Din ce în ce mai mult, se contura profilul Ajunului de Crăciun, când faina zi va fi o celebrare unică, așa ca în fiecare an. În această familie exista o tradiție: ca în ziua de Crăciun să aibă ca musafir pe tanti Melbourn, o mătușă depărtată care era dulce ca o cutie de bomboane de ciocolată. Tanti Melbourn venea de fiecare dată cu un aer de prințesă din secolele trecute. Diminețile când se trezea era atât de pisicoasă, încât stătea o oră în pat și își scotea clamele din păr, puse cu o seară înainte la culcare. Era atât de alintată și de cerebrală, încât le învățase pe cele două fete să se comporte ca la o casă de bune maniere, încât era ca o pisică aristocrată.  Și ele făceau întocmai. Așezatul mesei și pusul pe masă a farfuriilor, a salatei beuf și al paharelor de vin, era o adevărată plăcere manifestată în mijlocul casei, sub privirile de guvernantă ale lui tanti Melbourn. Încă puțin și masa de Ajun era pregătită.

Era multă iubire în aer, amestecată cu respect și privațiunile de rigoare, pentru că nimeni nu putea să spună ceva mai deșucheat, atât cât era tanti Melbourn prezentă. Atât era porția de plăcere culinară, cât începeau glumele despre studenții pe care i-a îndrumat 50 de ani și tanti Melbourn depăna amintirile despre aceștia. Fetele râdeau în sughițuri și tanti era fermecătoare, pacifistă și ele învățau în fiecare clipă de la tanti, arta de a te bucura de viață. Discursurile nu erau- ce ți-ai dori tu draga mea mai mult și mai mult de Crăciun? ci erau o ca un parfum de vanilie, scump și aristocratic, pe care tanti îl răspândea prin obiceiurile și comportamentul pe care îl insufla celor două fete. Era o aristocrată din toate punctele de vedere, fără să slăbească vreo iluzie sau vreo îndoială că nu ar fi. Domnișoara Melbourn nu cerea implicare și responsabilitate, ci te făcea să ți-o asumi fără să vrei. Și ce bine era să stai în umbra ei… Cu  domnișoara cu fața albă ca o coală de hârtie, aveau atâtea de discutat și de dezbătut, încât orele treceau ca clipele, uitând de grijile zilei ca și când nu ar fi fost. Tanti nu era nici scriitoare, nu era nici doctoriță, era chimistă și avea atâta delicatețe, încât profilul ei era cel al unei domnișoare vintage, de viață bună. Într-un cuvânt aristocrația venea în casa lor în fiecare an, odată cu domnișoara Melbourn. 

A doua zi fetele se suiră în mașina din curte și plecară în excursie la munte. Pe drumul dintre munți, zăpada cădea  pe șoseaua șerpuită, culegând câte un „aaaa” lung de la cele două surori.  Erau prea extaziate ca să mai zică o  părere despre ziua de ieri. Și tot ce puteau să spună erau  glumele, calambururile și zicalele din lumea casei lor și din lumea lui tanti Melbourn. Din cer cădea o mare de ninsoare albă și feerica panoramă le prindea bine, privindu-se în iarnă ca într-o oglindă de puf, clară și metaforică. De fapt așa cum era toată viața acestor surori minunate – o metaforă în oglindă, așezată ca o poartă în sufletele celor dragi.

♥♥♥♥

Și astfel a mărturisit Ialina