Amintiri prafuite din prea plinul sufletului

 

poza femeie cu pistri

 

 

Ciocolata dumnezeieste de buna, asa cum zicea matusa mea, o profa de chimie (si universitara) care avea har si inteligenta emotionala cu carul.  Faptul ca avea empatie este putin spus. Tanti Lucica, in vremurile ei bune, era o dulce armonie de calitati si virtuti, pe care ti le punea in fata si apoi, tu una dintre nepoate, le savurai  digerand ideile in tacere.

Nu exista sa fii depasit de situatie, daca o aveai ca sfatuitoare pe tanti Lucica, caci orice informatie pe care ti-o dadea era un cumul de trairi si fiecare zi alaturi de ea, un mare festin. O data cand eram destul de cazuta, tanti mi-a zis asa: „Daca tu singura nu-ti tii steagul sus, nimeni altcineva nu il va tine.” Si avea mare dreptate, de unde am inteles ca gandirea pozitiva se educa, dar trebuie sa ai si oamenii potriviti care sa te invete asta.

Tanti era de o exuberanta potolita, foarte umoristica, pentru ca a trait o viata cu tinerii de la facultate si credeti-ma ca se vedea de la o posta ca avea sufletul vesel, bonom, dar si plin de idei care veneau din vasta ei cultura. Vorbesc la trecut, pentru ca acum biata de ea, se lupta cu o boala necrutatoare, desi in sufletul nostru a ramas aceeasi „tanti” nepretuita. Altfel nu as fi scris despre ea, ci as fi vizitat-o asa cum am facut din copilarie pana la 30 de ani si as fi depanat cu ea idei de viata, de religie si de cultura vasta, pe care am avut ocazia unica sa le dezbat cu o personalitate a familiei noastre. Totul a fost ca intr-un roman reusit, care a trasat o tusa de nesters in destinul nostru, facandu-ne sa ne adapam cu intelepciune de la o matusa extrem de inteleapta si de culta.

Tanti Lucica nu a fost niciodata foarte eleganta, dar a fostun monument de rafinament si gust desavarsit, cu care nu m-am mai intalnit, in  genul doamnelor burgheze din secolul trecut. Domnisoara, asa cum ii spuneau toate rudele,  intotdeauna cand venea la noi, aducea cate o cutie mare de bomboane de ciocolata. Mie mi se parea un gest de rafinament absolut si o luam pe tanti Lucica la pachet cu emotiile si cu bucuria prezentei ei minunate.  De altfel si cand o vizitam, totul era un intreg protocol, plin de firesc si de fine discutii pe care nu le voi uita si care m-au marcat pentru totdeauna.

Ajungand la o varsta inaintata, „tanti” ne-a daruit noua nepoatelor prin alianta, carti valoroase din biblioteca ei imensa, carti pe care le caram cu sacosele de la Iasi si care au ramas ca un fel de mostenire de la ea. Cartile de literatura clasica, incepand de la Faulkner, pana la Maupassant si Marquez, Tolstoi si Damian Stanoiu, ne-au format tineretea inspre directia buna a vietii si dragostea de literatura pe care ne-a insuflat-o, a fost si datorita lungilor discutii memorabile,  pe care le-am purtat cu  domnisoara Lucica.

Domnisoara a avut doua matusi, care la fel ca si ea, nu au fost casatorite niciodata si care  au trait amandoua, undeva intr-un sat din judetul Vaslui, unde erau vazute foarte bine si aveau multe hectare de pamanturi. De cate ori venea prin vecinatatea oraselului nostru,  tanti mergea sa aprinda lumanari la mormantul lor, acest ritual fiind ritualul de care nu s-a despartit niciodata, desi nu era foarte bisericoasa. Dar pomenile pentru mortii din familia ei, le tinea cu strasnicie. Acolo la tara, unde au trait matusile, treceam pe la tata Olimpia, o femeie de la tara, care ne si punea la masa si o primea pe domnisoara ca pe un musafir ales, care era si oarecare ruda cu ea.

Ceea ce  ne-a marcat, au fost  faptul ca unele lucruri care mie mi se pareau normale, ea si le suprima, neindraznind niciodata sa calce linia dintre burghezo-rafinat si lucrurile normale ale vietii, care de multe ori pot fi si grotesti. Si mai ales ca echilibrul ei proverbial, era un echlibru firesc, de care nu s-a despartit niciodata in viata ei. De exemplu, pentru ea nu exista sa vina fara un cadou la gazda ei, sau daca vizita pe cineva, trebuia sa ii duca un dar cat mai rafinat. Apoi, faptul ca locuia singura intr-un apartament intim si plin de carti, in care nu a locuit niciodata decat singura. Pe langa asta, va spuneam ca dansa era genul vechilor domnisoare de pension, foarte culte si viata carora nu putea fi tulburata nici de zgomotul lumii, dar nici de vicii sau alte lucruri de felul asta. Iar viata linistita nu a facut  din ea o mizantroapa si nici o imbufnata plina de suparari, ci dimpotriva. Probabil ca si necazurile au fost mai putine, dar si satisfactiile cred ca au fost mult mai mici. Dar domnisoara a stiut sa isi suplineasca singuratatea cu relatiile deosebite cu rude prin alianta, pe care le vizita in fiecare vara. Aici pot sa spun ca ne regaseam in verile in care ne vizita, in scenele copioase  din cartile „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, in care viata tihnita nu prea putea sa fie tulburata de valuri si de alte influente straine.

Expresiile lui tanti Lucica depaseau orice deliciu cultural de care avusesem vreo data parte  si povestile cu studentii de la facultate, ii asezau imaginea intr-o poza alb negru, care a ramas in sufletul meu si al surorilor mele, ca drept cea mai rafinata domnisoara in viata, pe care am cunoscut-o vreo data.

Domnisoara Lucica traieste si acum ( fiind la o varsta inaintata) dar sufera de o boala pe care nu am sa o numesc, din solidaritate si din iubire pentru o batrana domnisoara, care ne-a marcat copilaria si viata.

Si o sa inchei cu un citat din Ileana Vulpescu, care mi se pare foarte potrivit in cazul vietii mele, in care am fost marcata de o deosebita persoana care a fost si este domnisoara Lucica:

„La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni.”