Iluminarea şi misterele din cărţile Agathei Christie

Tente roz, liliachii, sidefii, cu vinişoare roşii, se aflau pe masa de marmură a unei încăperi abstracte. Luminile vitraliilor din înaltul cladirii de vis ‘a’vis, erau roşiatice, şi se reflectau fără discernământ în podeaua bisericii.

flori si cheie

Lara aştepta un semn providenţial, o pană de înger, un curcubeu ieşit din soare, un nor sub formă de potcoavă, sau o persoană care ar fi intrat chiar în acest moment pe culoarul casei sale. Tristeţea ei se asemăna cu aripile plăpânde ale unui sisif, sau ale unei făpturi vii, atât de vii, încât te întrebai dacă ea este cea plină de cicatrici, care bâjbâia prin întuneric.

Uneori vroia să devină un copac, cu frunze verzi, un copac care să tacă mereu şi care să se scuture de anotimpuri doar atunci când se schimbă vremurile, ploile şi poate frunzele.  Era o ciudăţenie a naturii să vezi atâta experienţă de om şi să nu realizezi nimic despre el, pentru că este ca o carte închisă. Ce trăieşte? care îi este primul gând dimineaţa? femeia era o primola, o Agatha Christie, o cercetătoare în domeniul ciudăţeniilor naturii, o clarvăzătoare ipohondră, cu uşoare obsesii, pe care le venera din plictisul unei dupa amiezi lungi de vară.

Trăia pentru conversaţii, pentru enigme, pentru a clarifica misterul din capul cunoştinţelor care nu vedeau bine în ce ape se scaldă. Aceasta era o parte din distracţia pe care o avea în cazurile rezolvate, o altă parte  fiind transpiraţie şi poate iluminare divină. Cu iluminarea nu puteai să te joci, ea având prieteni care erau mai abitir la capitolul iluminare. De exemplu, domnul Nelu din Italia, era un astfel de fenomen. Omul iţi spunea ce o să fie, cum o să fie, deci predispunea, dar tu erai cel care dispune de situaţie. Aşa că uneori se împlineau previziunile, alteori nu se împlineau, în ciuda corectitudinii viziunilor dl’ui Nelu.

Lara era mai rezervată, foarte dură cu sine,  vedea lumea printr-o  pereche de ochelari arătoşi şi îşi spunea de câte ori îi venea gândul că trebuie să îşi facă cunoscută menirea, că nu are rost, că nu este important ceea ce spune. Aşa că prefera să trăiască ca şi până atunci. Conversaţiile ei, când prindea pe cineva erau de genul- aţi văzut ultimul episod din Sherlock Holmes? ascunzând de fapt, întâmplarea că se vedea pe sine în rolul lui Sherlock Holmes şi chiar se ocupa de multe ori cu puzzeluri ale minţii, foarte întortocheate, grele de parcurs şi pentru un om cu studii. Mai dăunezi luă o carte despre îngeri şi ierarhia îngerească şi îşi bătu capul cu ea, o citi şi o răstălmăci, până când ajunse la concluzia că dacă îngerii există, nu se poate ca ea să nu-i vadă.

Şi într-o zi, chiar aşa se şi întâmplă. I se arătase un cer cu îngeri, cu fiinţe celeste ce cântau o muzică divină. Nu era decât un episod celest care ţi se întâmplă o dată în viaţă. Amintirea fu atât de puternică, pentru că de fiecare dată când i se întâmpla aşa ceva, ea se desprindea de lume. Intra în transa celui care vede cele nevăzute, deşi era o îmbinare de suferinţă cu descoperire divină. Citise prea multe din aceste descoperiri şi probabil că Dumnezeu îi dăduse aceste viziuni în dar, ceea ce poate doar unui copil îi poate dărui.

Era ora trei. Pe masa de sticlă din cameră se aflau o carte, o portocală şi un pahar cu apă. La cinci trebuia să vină Sergiu, soţul ei, de la muncă. Până la cinci avea timp să spună două rugăciuni şi să posteze ceva pe internet. Practic nimic nu se schimbase în viaţa ei de femeie (deşi nu mai avea douăzeci de ani♣♥♥♥)decât faptul că se măritase. Iar  uneori avea obsesii care veneau de te miri unde… de la o vreme, probabil că îi venise ideea că viaţa ei îi era în pericol, deşi îşi punea clar problema că trăim pe timp de pace.

Nu se ştie de unde îi venise aceste idei, dar cu siguranţă Lara nu se lăsa până nu afla adevărul din existenţa sa şi poate şi din alte existenţe. Era foarte important să ştie unde hălăduise şi de ce viaţa ei de acum avea atâtea abstracţiuni şi atâtea spaime. Până la urmă îşi spuse că totul se datora unui fenomen colectiv. Şi un lucru era clar: colectivul era o realitate şi ea făcea parte din memoria lumii.

A scris cu drag, Ialina♥♥♥

De ce nu poţi să faci un copil?!

Mie ideea cu copilul nu mi-a fost prea clară niciodată. Pe la 27 de ani vroiam să fac un copil, dar să nu mă căsătoresc, să fie un copil doar al meu, deşi cred că eram influenţată foarte mult de curentul feminist din acea perioadă. Apoi mi- a trecut repede ideea,  aşa cum a venit.

Pe lângă faptul că sunt întrebată mereu de ce nu fac un copil, ca şi cum identitatea mea ca femeie nu este deplină decât în momentul în care eu o să procreez, am văzut multe femei care au făcut un copil şi le vine extrem de greu să îl crească. Başca este o responsabilitate enormă, asta înţeleg, dar sunt femei care nu au ce să le ofere copilului, în afară de dragostea maternă.

Mie părinţii nu mi-au oferit decât posibilitatea de a studia la facultate- mai bine zis mama, visul de a mă realiza mi-a aparţinut în totalitate mie, de aceea nu am ce să îmi reproşez. Aş avea de reproşat poate sistemului defect în care trăim.   Şi după aia, m-am zbătut aşa cum se zbate orice tânăr care nu are părinţi cu funcţii, afacerişti, sau care să îţi lase un apartament, ţie  copilului lor.

Ce aş putea eu să îi ofer copilului meu***? O lume mai bună nu se poate, pentru că ne-am născut în această ţară de pseudo democraţie şi nu vedem nici noi încotro mergem. Nici nu putem să ne mutăm pe altă planetă. Dacă copilul meu va hotărî să facă o meserie de vocaţie, va fi fericit şi îl voi susţine, ca scriitor, profesor sau ca învăţător. Dar cu asta nu poţi face avere… şi pe bune, nu încapi nici în spitale la o consultaţie fără acea brumă de avere de care  toţi avem nevoie.

Practic eu două sferturi din viaţă le-am trăit în Italia şi nu am plecat cu gândul de a mă îmbogăţi, ci am plecat cu ideea de a uita de coşmarul pe care o comunitate, o societate şi o facultate mi le-a oferit drept cadou de început de drum. Nu am nimic cu sistemul în care trăim, pentru că fac abstracţie de el, cât pot de mult. Prefer să fiu o ciudată visătoare, care îşi vede de cărţile ei, decât să reiau iar şi iar, bucăţile de viaţă care mi-au dăruit foarte mult patos, într-o societate bolnavă. De altfel, mentalitatea pe care am întâlnit-o în altă ţară, mi-a arătat că se poate  şi altfel.

De ce să nu ai copil***? Ce îţi poate oferi el la bătrâneţe? Îţi poate oferi afecţiune, un umăr pe care să te sprijini, dar va trebui să îi trăieşti amarul pe care îl trăieşte şi el, va trebui uneori să îl vezi murind, pentru că nu poate lupta cineva cu viaţa fără să cadă în genunchi. Cu noi nu este nici începutul nici sfârşitul. În final, parcă văd grămezile de morţi din cimitirul din satul uitat, unde zac toţi cei dinainte. Acolo o să fie îngropaţi şi părinţii şi apoi copiii. Aşa că într-o zi se va termina totul aşa cum a început şi uneori când mă gândesc, mă simt  uşurată.

Dacă va creşte şi te va trage de mânecă pentru faptul că nu i-ai asigurat strictul necesar? O casă, o masă? De restul sunt sigură că se va ocupa el.

Procesul prin care treci ca femeie însărcinată, nu este pentru toate femeile

Procesul prin care treci ca mamă, pe mine m-a înspăimântat dintotdeauna. Nemaivorbind de complicaţiile medicale  din timpul sarcinii şi al naşterii. Unele suntem făcute să nu privim la buba care cauzează durerea, iar pe unele din noi, ne doare şi ideea de a fi mamă. Nu suntem construite toate la fel şi nu avem aceeaşi doză de serotonină în creier. De aceea pentru unele din noi subiectul cu copilul este un subiect tabu.

Viaţa se desfăşoară pe bune şi fără copil. Nu mă simt stingheră pentru că nu am un copil, deşi uneori am vrut să mă conving singură că aş vrea să îl am. Ştiu că viaţa ţi se schimbă radical şi că eşti o femeie împlinită. În afară de asta, pentru o femeie este o binecuvântare gândind în termeni arhaici. Asta o întregeşte, o face să îşi îndeplinească menirea cu care a venit pe pământ.

Citisem de o descântătoare bătrână, ce spunea că fiecare femeie este făcută să nască copii, dar adevărul este că nu toate femeile o fac. Pentru multe din ele este o alegere, iar pentru altele este o simplă necesitate al unui proces normal, fiziologic.

 

 

Sa fii femeie intr-o lume a barbatilor

cbf793c3d16b568bda64b43407a3b171

Viata este ciudata isi spuse Idila- numai parfumul de orhidee, luat de la mallul din colt ii ridica moralul facand-o sa transpire prin parfum, doar vesti bune si cum era  optimista incurabila, era normal sa fie asa. Desi  era clar ca nimeni nu era de partea ei, ea avusese un ‘deja-vu’ cand il intalni pe ‘dl x’, ce avea de a face cu ceva mijlociri din tineretea ei. Basca noaptea visa ca un procuror a venit la ea acasa si ca o ameninta sa se declare vinovata, fortandu-i usa de la intrare. Asta era deja o avertizare…

Iesind la cumparaturi, Idila se opri la Sensey, Kinvalo si Pulenbear si isi lua cateva tricouri la reducere, un parfum de la Reserved, un pachet de tigari  si o pereche de ochelari retro. Avea ca orice femeie mania hainelor si nu isi inchipuia cum pot trece patru zile si sa nu isi ia o bluza sau o rochie. Era o refulare, de cand ajunsese in Bucuresti, era clar ca vroia sa se trateze de lichele, prin shopping. Cei carora ea li se deschise sufleteste si care profitasera de cand se stia de niste situatii in dezavantajul ei, (adica aveau un atu datorita faptului ca erau niste ticalosi), acum le ura acum sa isi linga sangele din propriile rani si nu avea de gand sa mai sucombe in fata ticalosiei ce se prezentase sub forma de putrefactie morala- mirosea a principii morale, dar Idila intotdeauna a avut niste principii de la care nu s- a abatut.  Acesta era ultimul lucru la care se gandea acum… mai erau niste lucruri de pus la punct in legatura cu calatoria in Spania: cateva rochii vaporoase tot trebuiau cumparate, pentru a se simti femeie in lumea barbatilor. Desi povestea cu pantalonii tinea strict de alegere personala, existau si acum cunostinte care ii subliniau faptul ca are picioare frumoase si ca orice femeie trebuie sa poarte fusta, mai ales vara. Idila era de acord, pana intr-un punct: cand era la volanul masinii, nu se simtea cool decat cu pantaloni, eventual militari daca se putea. Destinul ii harazise multe calatorii si avea notat pe agenda o intreaga esplanada de calatorii pentru tot anul: urma Spania, Venetia, Milano, Paris si cu putin noroc, Oslo. Cand era singura cu ea, in una din aceste metropole, se oprea in piata cea mai mare si la una din mesele cele mai vizibile isi comanda o cafea americana cu biscuiti, facandu-si o prima impresie despre locuitorii orasului cosmopolit, sau observand gesturile si toata culoarea excentrica a locului, ce ii aparea dinainte. Idila stia sa fie feminina cand iesea in astfel de locuri publice, un gen de frison strain ii strabatea tot corpul, stiindu-se admirata din mai multe parti, ea care era ca o prada, avand profilul unei femei singure in mijlocul barbatilor. Desi vedea clar cum sta treaba, nu avu niciodata impresia ca nu este admirata, dimpotriva de fiecare data ii multumi cerului ca este femeie si ca are ochii albastri si cu oacazia asta se bucura de fiecare privilegiu pe care ti-l da faptul ca esti femeie si inca una draguta.  De fiecare data cand  intamplator se intalnea cu un barbat, avea deja o sumedenie de informatii despre el si anume intuitia era cea care nu o insela. Limbajul corpului, pozitia capului, vocea, privirea si vestimentatia, precum si forma corpului si genul de personalitate, ii dadeau indicii pretioase pentru a-si face o imagine vie si veridica despre cel care era in fata ei. De cateva ori intalnise in viata ei, cativa barbati care stiau sa citeasca la fel de bine ca si ea, o femeie  pe care o inalneau pentru prima data,  si a avut si ea de invatat de la acestia multe lucruri pretioase. Desi barbatii intuitivi, isi foloseau intuitia pentru a ajunge in patul ei, lucru putin probabil pentru ea. Cand isi lua valiza de calatorii, organizandu-si fiecare raftulet, dupa rafturile din creierul ei (una era cartea pe care o citea in romana si de care nu se putea desprinde emotional; alta erau adidasii care ar fi scapat-o de la multe belele in cazul unor drumetii montane, imprevizibile, sau chiar plimbari lungi cu bicicleta prin Piata Spaniei din Milano; iar nu in cele din urma, rochita alba, vaporoasa, prilej de a iesi cu o eventuala cucerire la o cina romantica sau eventual la o plimbare de neuitat pe faleza oceanului). Toate astea sub privirile militaresti ale Idilei, care isi lua pozitia de militar ori de cate ori trebuia sa plece la drum lung, unde o puteau  pandi diferite pericole: erau multi psihopati in lumea asta larga si stia foarte bine sa se apere in calatoriile ei, de acesti indivizi: pur si simplu ii mirosea de la distanta. Intr-o lume a barbatilor, Idila era o supravietuitoare, femeia divortata care isi stia drumul , scopul si durata vizitei. Stia mai ales ca urma sa faca si un pelerinaj de regasire, avand ca titlu de coperta: regasirea mea dupa varsta de 40 de ani. Ca orice femeie stia sa faca bilantul ce ii aducea implinirea sufleteasca. Nu putea spune insa, daca ar fi facut pelerinajul pentru ea sau pentru Dumnezeu: asta ramanea de vazut.