Despre lucruri mici: castanele, penele și aspirațiile

Se văd bine de la o înălțime corespunzătoare, micile imperfecțiuni. Strâmbe și imperfecte sunt și stelele. Și universul ăsta care nu se mai termină. A început cândva și nu se mai termină. Aici pe pământ, castanele sunt putrezi, maro și rotunde. Lasă să fie… câte nu or fi atât de minunate și noi nu știm? Am început să luăm în greutate, mai ales când vine vorba de viață, de aspirații și de multe lucruri concrete din care este alcătuită viața. Am început să dăm sensuri noi lumii, să alergăm pe asfalt și să ne naștem ca niște avatari. Ar fi prea frumos și totuși umblăm, râdem, spunem glume, mâncăm frunze și visăm la stele. În unele momente suntem ca niște păsări Flamingo, triste și înalte, opusul celor ce am fost ieri. Altă dată, inventăm limbi pe care nu le cunoaștem, urmăm gândiri care sunt abstracte ca noaptea și ne oglindim în luna de pe cer, când chipurile noastre sunt povești nemuritoare. Șeherezada era o biată fată, dar era o bună povestitoare. Și asta i-a salvat Viața. Visăm apoi să fim preotese, chipuri de lumină și să facem cu mâinile ceea ce nu a putut să facă nici un conducător al lumii.

Dar oglinzile nu mint, sunt oglinzi care te fac să fii mai gras sau mai slab, să citești invers și chiar să îți oglindești inversul tău în ele. În oglinzi vezi astrograma ta, vezi și ce nu vrei să vezi. Timpul nu mai este timp și tu nu faci decât să culegi pene și castane și să filozofezi în mii de cântece ce îți răsună în ureche. Asfaltul este curat, mâncarea este vie și nevătămată și tu preferi să mângâi pe Dona, pisica ta gri. Dona cunoaște multe chestii, dar nu vrea să spună ce știe. Este atât de alintată și de răsfățată, încât toată monotonia dispare când apare ea. Dona nu are religie, religia ei este răsfățul și ascuțitul ghiarelor.

Despre aspirații vorbesc numai oamenii mari. Dar toți le avem. Unii ne ocupăm cu lucrurile mici care dau sens existenței, dar sunt atât de mulți cei care dau sens existenței din  lumea lor… încât ajungi atunci să iubești și morții care au fost vii. Ei lasă, că nu se întorc înapoi… și dacă s-ar întoarce ce? e mai bine să tragi perdeaua atunci când se inversează lumile. Rămâi în iubire și uiți. Uiți uneori și cum te cheamă, darmi-te numele unor ființe care au trecut prin viață… La un moment dat, se bușesc două mașini pe stradă. S-au ciocnit și au murit doi oameni. Și ce-i cu asta? e vreo diferență în ceva? S-au schimbat polurile Pământului? s- au rezolvat problemele lumii? S-a vorbit în mass media ca despre o tragedie de proporții, apoi s- a tras oblonul. Îi găsești la cimitir…

Filozofii au pălit că cineva a spus ceva care se pare că are  sens. Deși astrologii fac calcule matematice pe hărțile astrale și ajung la câte o concluzie adevărată, care este bătută în cuie. Deși nu se poate dovedi.  Ceea ce se poate dovedi este în școlile lumii și sistemul este ca o coardă care se rupe în mine și care nu dă rezultate decât la cei care sunt franc și educați în sistemul francofon. Mie nu mi-a plăcut niciodată sistemul ăsta francofon. Mi s- a părut întotdeauna o pierdere mare de timp, într-un cuvânt o greșală.  Și așa cum spunea Borges, el nu crede în sisteme și nici eu nu cred. El era din altă lume, în care credea cu toată ființa lui și plus de asta, nu putea nimeni să îl contrazică. Pentru că tot ce spunea venea din altă dimensiune. Cu toate că a fost orb, nu a fost și laș.

Căci și mie îmi pare că scrisul relaxează, dar scrisul este și un mod de viață. Deși uneori folosești trucuri pentru a-ți găsi cuvintele, pe care mintea ta le caută. Trebuie să le cauți, pentru că ele sunt acolo și te ajută orice stare în care ești, pentru a le găsi. Poți să ai multe cuvinte în cap, dar ele nu vor să iasă și atunci le pictezi. Apoi poți să le ții legate în tine, dar apoi să le așezi într-o anumită ordine matematică. Apoi mai poți să le scrii așa cum îți vin. Îmi amintesc că am văzut un film japonez, în care era un scrib la curtea Împăratului și acesta se ocupa cu pictarea cuvintelor. Le picta ca și cum ar fi fost niște picturi, dar erau de fapt alfabetul japonez. Când le trimitea împăratului, acesta era foarte mulțumit de rezultat și purtau amândoi discuții interminabile despre aceste creații unice.

Intre timp, formule de existență sunt și castanele și păsările Flamingo și noi oamenii. Numai că unii dintre noi suntem păsări cu picioare lungi, alții suntem păsări Flamingo, iar alții suntem reversul medaliei. Și medalia conține și cap și pajură.

O prietenă mi-a spus -Nu mai nega ceea ce ești, că îți face rău…Nu mai închide sensurile în idei și apoi, nu le mai sigila cu sigiliul. Știi bine că matematica, ca și astrologia lucrează numai cu infinitul. De fapt ăsta este sensul final… să  aduci totul la lumină, apoi să îi dai drumul.

Hai că am vorbit destul… mă duc să beau un ceai.