Prima vacanţă şi amintirile de vis din însorita Italie

Prima vacanţă s-a întâmplat să fie în Italia. La 27 de ani am văzut răsăritul de pe malul Mării Adriatice, unde m-am întâlnit cu acea cultură rafinată a Italiei. Cum am ajuns acolo? Am descoperit spiritul aventurii peste noapte şi deşi nu mă duceam în ţara don Juanilor şi a curtezanelor, cu siguranţă călătoream spre Italia. M-am suit în avion pentru prima dată, cu senzaţia privilegiată că zbor şi că îmi este bine aşa. Şi oricât ar fi de nebunesc acest gând, totuşi atunci când stomacul mi-a ajuns în gât şi urechile mi-au pocnit de la presiune, am realizat că nu mai am cale de întoarcere.

Pe aeroportul din Cuneo, mă aştepta Daniele cu o decapotabilă,  un tip italian care era prieten cu vărul meu şi care era destul de bogat. Ce a urmat este  uşor de descris, pentru că peisajele Alpilor italieni dintr-un micuţ sat turistic, au fost cele care m-au făcut să exclam la fiecare pas, un mare wauuu! Alpii ştiţi şi voi că nu sunt Carpaţii, sunt mult mai stâncoşi, cu profiluri de coloşi megalitici şi dau aerul ăla foarte rarefiat. Sătucul Limone, nu avea nimic defect, adică vreau să spun că era ca o turtă dulce într-un cadru perfect. Nimerisem într-o lume măsurată cu echerul, în care casele erau plasate ca nişte croisante în inima munţilor şi însuşi numele staţiunii turistice, era previzibil pentru melanjul de trăiri pe care îl încercam în acele momente. Era chiar la graniţa cu Franţa şi chiar era totul ameţitor de nou şi atât de surprinzător, încât mi se părea că am ajuns în oaza Fetei Morgana.

Nu pot să uit vila aşezată la poalele munţilor Alpi, unde dacă ieşeai pe terasă în spatele casei îţi cădeau pietre în cap, de la peretele muntelui alpin. În faţa vilei se afla o altă minune, un râu care curgea în cascadă, care nu te lăsa să dormi noaptea de mugetul feeric al apei care venea în aval.

Uitasem cu totul de România, de oraşul ponosit de unde venisem şi mă bucuram ca un copil care vede lumea pentru prima dată, mirându-se că dincolo de casa lui mai există şi altceva.

CT-DreptulLaVacanta3-1

Apoi am făcut vacanţa la mare, pentru că era luna iunie. Acolo am simţit pentru prima dată nisipul grunjos pe pielea mea răsfăţată de soare, care în câteva zile s-a bronzat spectaculos. Ştiţi şi voi vorba aia că nu poţi să fii jumate italian, decât dacă eşti puţin bronzată!

Marea bleo a fost aroganţa mea maximă, pentru că mi se părea că totul este de o aroganţă înfiorătoare şi totuşi totul era atât de real şi de viu!

20140809_091832

Cum puteau oamenii aştia să trăiască la malul mării fără să dea o avere pe sejurul petrecut pe nisipurile fierbinţi ale Italiei? Cum puteau să îşi permită acea lejeritate maximă, acea fluenţă a vieţii care părea că este atât de trainică şi asezonată cu delicii culinare meridionale, încât singurul cuvânt care mi-a venit în cap, este că italienii erau solari. Au urmat poze, din care  nu am păstrat prea multe, pentru că am vrut să trăiesc cu fiecare fibră din mine ceea ce mi se întâmpla şi ceea ce mi se întâmpla era un cadou la vieţii.

Italienii sunt oamenii care nu se scuză, deci nici nu se acuză, ci pur şi simplu gustă viaţa ca pe o cutie de bomboane Roger Ferrero, pe care o savurează în fiecare moment. Eu tocmai începusem să învăţ să respir aerul unei lumi care se pare că îmi oferea mult mai mult decât mă aşteptasem. Diferenţa dinre mine şi această lume era că respirasem prea mult timp aerul sărac din România şi acum mă regăseam într-un peisaj care mi-am zis că îl meritam. Şi de aceea mi-am dat voie să fiu italiancă pentru mulţi ani de atunci încolo.

Soare, şansă, relaxare, il dolce di fare niente, pizza, marea fenomenală de pe plajele însorite? da, toate acestea şi mult mai mult, erau acolo în mine, în lumea desenată de o mână de artist mare al lumii. Şi unde puteau să fie artiştii lumii cei mai mari, decât în Italia cea  însorită şi solară?

Şi Christian Tour susține Dreptul la vacanță şi poţi  alege oricând  o destinaţie din vacanţa cu Christian Tour, care îţi poate oferi un  sejur de vis într-o ţară unde nu ai mai fost. Dreptul la vacanţă este al tău şi acest vis  este mai aproape de tine, decât te aşteptai.

 

Acest articol este scris pentru Superblog 2019.

Indragostita de obiective noi

images (19)

Eu traiesc ca sa ma indragostesc. Si cand o fac, ma indragostesc de un pom, de fiecare lacrima, de tine om drag, de lumina din tine si de ce mi-e drag pe lumea asta. Traiesc pentru a sorbi lumina si a ma indragosti iar si iar… pana la apusul cel din urma.

Culorile ma indragostesc si se indragostesc si ele de mine. Nisipul face la fel cu marea. Muzica clocoteste in urechile indragostite de ea. Cuvintele sunt nimic altceva, decat indragostiti plecati la plimbare prin urechi si prin orificii. Vatamarea  cu indragostitul este  constatarea ca arzi. Ca esti si ca respiri.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt…Azi. Pana maine, mai indragosteste-te de copilul tau, de mama ta, de bunica ce se afla dincolo de lume. Indragostitul este o chestie subtila care ma face sa cred ca nimic nu e ciudat, nimic nu e stramb si nu e vid, pentru ca vidul este plin si ocupat.

Lovitul ca nu esti indragostita, este mai fals astazi ca niciodata.

  • Never say never

Pana si picioarele alea futuriste din picturile lui Salvador Dali, si alea sunt indragostite. Indragostitul este datul drumul la acul ala din piept care ne tine pe noi, in  fals si in  steril. Acul ala care a ramas acolo de cand ceilalti te-au invatat sa te dezindragostesti. Fa cum vrei. Dezandragosteste-te. Dar apoi o sa-ti para rau. O sa plangi si o sa ierti.

Dar va fi prea tarziu. Vor fi multe ace in inima ta, mai multe. Mai tembele. De acolo o sa plece deselenizarea lunii din capul tau. Altfel o sa te sugrume si o sa te faca sa revii la viata si la indragosteala. Recunoaste acum asta.

  • Doar lasa sa treaca…

Recunoaste ca te simti ok cand esti putin extraterestra si cu capul in nori. Dar nu-i nimic, stii si tu ca  totul se vindeca pe lumea asta. Pana si trecutul se vindeca, ca sa faca loc  prezentului. Pana aici am stiut si eu  sa zic ceva…de aici, nu mai stiu.

PS:

Viseaza in noaptea asta la indragosteala. Iti amintesti  cand aveai cinspe’ ani (si doi ochi negri – vorba cantecului) si toata lumea era a ta, desi iti venea sa mori in fiecare clipa? Aveai fluturi in stomac si lacrimi in ochi si erai putin extraterestra, atunci mai mult ca niciodata. Si desi  ti s-a mai intamplat, asta a fost partea  frumoasa si viata a mers mai departe, cu inima  sau fara inima ta.  Ai suferit, ai zis: uraste-ma! ai strigat in zadar, ca peretii nu te auzeau, ca doar nu erau polifonici. Si ai cedat de multe ori, odata ti-ai si pierdut sinele, crezand ca celalalt te va ajuta. Ai fost disperata ca un caine infometat care ar da orice pentru o bucatica de dragoste. Dar nu, nu erai o diva de la Holywood, ca sa apara un ‘el’ si sa te ridice din mocirla. Nu erai o diva, ca alea ajung direct pe lumea aialalata, dupa o supradoza de medicamente si alcool. Tu erai o fata obisnuita, care era condamanata sa traiasca. Sa lupte si sa chinuiasca pana nu mai poate. Pana la urma, te-ai luat de un umar cu mana stanga si te-ai ridicat,  asa cum se ridica un om sfarsit- Ca tot vreau sa citesc „Un om sfarsit” de Giovanni Pappini. Ai folosit mana stanga pe post de umeras. Si ce bine a fost! si cati n-or mai fi fost ca tine, oameni sfarsiti care isi asteptau slavarea…

Aveai varsta Julietei si Romeo era si el pe undeva. Ce a disparut? Nimic, doar timpul a colorat totul cu culori gri. A fost un cadou al destinului, sau o baliza de directie? Cred ca directia duce intotdeauna inapoi in camara inimii. Roaga-te sa ramai pentru tot restul vietii o indragostita…

  • Si daca ma crezi, nu vei avea  nimic de pierdut, desi ‘ceva‘ cantareste greu-  Foarte greu.(∞∞♥♥♥∞∞).