Chris și mentorul închipuit

femeiputernice

Chris și Gabi plecară în grabă spre centrul de Wellness. Autobuzul aștepta în stație și era plin de tineri îmbrăcați majoritatea în pantaloni scurți, minimalist și modern. Pielea era la vedere, o piele senzuală a tinereții care nu are pic de cute, pic de remușcări, ci pielea lor era  tipic românească și tăbăcită de atâtea săruturi. Sau după caz, era pură și virgină ca mierea pe care o pui în vasul de lut și care orice s-ar zice despre ea, rămâne intactă pentru o mie de ani de acum încolo. Era ca o  aghiazmă provensală, acea rouă discretă de pe lavanda proaspăt culeasă de pe câmpul lila. Și mirosul era ca o vână de viață, o protuberanță a unor trăiri care au lăsat în urma lor excitarea celor cinci simțuri. Parfumul lor îl simt și azi.

Pe podul din oraș  lacătul recunoștinței dar și cel al evadării în necunoscut, al jurămintelor – tenebre ale unui suflet chinuit- zăceau închise în zalele de oțel. Când treceai pe pod mirosea a fier, a baltă și a mușchi crud. Simțeai că organele tale sunt afierosite lui Dumnezeu și chiar și băiatul care era pianist, închise ieri un lacăt de fier aici. Iubea cu disperare o fată, o oază de liniște, ea care avea ochii de căprioară, umezi și veșnic triști. Se poate vindeca neștiința tinereții, mugetul tainic al chinului interior care nu poate ieși la suprafață indiferent câți oameni vor să îi afle taina?

Nici fața nu îl ajuta prea mult- o față de copil  proaspăt, un tânăr cu o față angelică, un Hermionne al Lui Michelangelo, sau poate un Sfânt Antonie de Padova, ce umbla cu sufletul desculț prin lume. În sinea lui rugăciunile erau ca o stratosferă de încercări, medicamente ce cereau veșnic tributul la răbdare, deși el era un mentalist convins. Încercase mai multe metode de concentrare, dar cea mai eficace era iubirea, pentru că aluneca vâscoasă și lipicioasă printre degete, luând cu ea inocența și care putea fecunda nașterea. Și ce era mai satisfăcător pentru un bărbat de douăzeci de ani, decât să lase o fată gravidă și  ea să nască peste nouă luni, fructul pasiunii fiind cea mai mare realizare din viața lui?

Gabi puse discret discul în CD player și înjură printre dinți metamorfoza la care era supus sufletul său zilnic. Era chinuit, veșnic confuz de întâmplări banale, memorând mereu și mereu o carte de inginerie care nu o mai termina niciodată. Apoi alta și alta…până când suflul său chinuit varia cu Led Zepelin și cu CD ul albastru. Era un mod de a răci relația cu Chris, era mecanismul prin care două corpuri apropiate  se îndepărtează ca apoi să se atragă ca doi magneți, prin forța gravitațională. De cele mai multe ori era îngrijorat  de aproape orice și rupea lanțul întâmplărilor din viața lui, printr-un mic artificiu, acea mică breșă care rupe lanțul cauzalului și lasă la voia întâmplării celelalte  ființe ce ies din uzual.  Era și un ciufut, un veșnic nemulțumit și un cinic al sorții, crezând in legile lui Murphy ca într-un cod al celor zece porunci.

Pe laptopul negru se așterneau imaginile la fel de negre, degete subtile ce picau în negru, secundele fiind  o moarte albă. De fapt lumea era moartă în lumea tehnologiei , atunci când  micile taste clipoceau   în liniștea camerei, iar infima lumină roșie din colțul de sus al laptopului, sublinia faptul că ce te irită în camera ta, este însăși tehnologia care îți fura ore din viață.  Ecranul de o lumină deranjantă varia între culori, pixeli și semne din Word , plus că mai fusese pe aici Chris. Mai lucrase pe laptop de nu știu câte ori, chiar în platforme puțin cunoscute și zilnic avea ceva de învățat din tehnologie.

Ciabatta și il cafe latte con prosciutto și macaronni cu pepperoncino, plus perspicacitatea italiană, iar prezența lui Chris era  sare și piper în piața din Savogna. Rochița pătată de flori, fashion -ul pe care ea îl iubea ca pe sine însuși și chiar indiferența ei imaculată, o duceau toate la un singur punct – relaxare activă prin muncă. În acel moment era puternică ca o leoaică care știe că toate privirile flămânde sunt ațintite asupra ei și ea le dădea ce vroiau ei- în fiecare dimineață le prezenta fundul întors și picioarele lungi, spatele drept și sexi, sub rochița vaporoasă putând să ghicești oasele dumnezeiești și linia coloanei, plus distanța pusă între bărbat și femeie care era fatală. Sau Țilică – italianul care avea orgasm numai când o privea cum ședea în rochița albă, la măsuța rotundă din colțul patrulater al pieții. Și ca niște bărbați romani, orice femeie care indiferent că are patruzeci de ani sau treizeci, ei știu să o aprecieze ca pe o parteneră de discuții și să îi ridice fusta cu privirea ori de câte ori bate vântul pe sub ea. Și ei nu îi păsa că italienii mor după ea – nu îi păsa pentru că ei îi plăcea să mimeze indiferența lor, jucându-i pe degete și zicând că o călugăriță nu poate să prețuiască nimic altceva decât spiritul și ideea că ființa ei era mai puternică de zece ori decât orice senzualitate întâmplătoare. Oricum impactul cu ei fusese prea mare, ca să mai poată să  gândească  altceva.

a scris Alina