Noaptea visului numit „Apocalipsa”

 

 

3299aa6780b20d5944d1309394661b42

 

Diana credea in ea si stia ca lumea se invartea in jurul Apocalipsei, ca in jurul unui balon de sapun,  suflat in vazduh de un copil neastamparat. De cand venise vestea prin lume ca s-ar putea sa fie sfarsitul, ca intr-o zi toti vom pieri ca si cum am fi fost predestinati la pieire, Diana stiuse ca lucrurile vor lua o intorsatura buna.

Era simplu de realizat ceea ce avea sa urmeze. Toata lumea era isterica, inclusiv Mass Media, care o luase razna de mai bine de un deceniu. Pe toate posturile se anunta ca vine Apocalipsa, nimeni nestiind in ce consta aceasta: tot ce puteau sa inteleaga oamenii, era frica dezastruoasa, care nimicea fiinta pana in matricea ei. Frica asta  intrase in ADN-ul oamenilor si le paralizase fiecare centimetru de gandire, ca si cum paralizia sinelui  trebuia sa fie o stare de fapt. Unii mai siguri pe ei si mai euforici, ziceau ca totul este o bascalie de proportii, pe care vroiau sa o implanteze maimutele de la tv, slugi si ele la randul lor, dar care nu faceau nimic altceva decat sa-si castige o paine amarata.

In curand Diana trebuia sa se intalneasca cu stareta de la manastire si sa le salute pe calugaritele princiare, pe care ea le considera niste capodopere ale moralitatii. Era cat se poate de simplu. Stilul arhaic din manastire, unde casele erau ca niste turte dulci, invartite si trudite de maicute, aerul tare de munte si biserica alba ce trona in mijloc, toate dar toate, te duceau cu gandul la faptul ca viata este o creatura neinmblanzita si ca viata de aici era ca  un dragon tinut in frau de maicute, in care ele  infipsera o sulita mortala, asemanatoare cu cea a sfantului Gheorghe putatorul de biruinta. Probabil maicile astea erau urmasele preoteselor din antichitate, cel putin datorita programului pe care ele il urmau,  intr-un mod ciudat pentru restul lumii moderne.

Diana ii dadu binete staretei  si se asezara amandoua la o discutie in salonul de musafiri al staretiei. Cu o cafea in fata, cativa biscuiti de post si cu  bunadispozitia  unei femei inteleptite de viata in manastire si de ispite de la cel rau,Diana statea tacuta, ca si cum  ar fi intalnit o veche prietena, pe care o cunostea de o viata. In timpul discutiei, gandurile Dianei  se duceau departe, tot ce vedea Diana nu era decat un stup de albine care zburau la unison prin curtea manastirii, vesele si vesale ale lui Iisus, mirese frumoase si blande mucenice desprinse din icoanele bisericii. Unele chiar aduceau a fete de ingeri, pictate undeva in lumea asta, pe peretii unor mari catedrale,  de insusi Michelangelo.

Dintr-o discutie in alta, Diana intreba: -Ce este si cu Apocalipsa asta? intreba Diana pe stareta. Maica zambi cu subinteles si tragandu-si mana de langa ceasca de cafea, o ridica in vazduh si spuse: – Fiica mea, apocalipsa nu este altceva decat sfarsitul meu. Atunci cand eu ma sfarsesc, a venit si apocalipsa mea. Nu este nimic mai important pe pamant, decat al meu sfarsit. si ceea ce iau cu mine dincolo.

Daca cineva i-ar fi spus Dianei cuvintele astea, probabil ca ar fi schitat un zambet de neincrdere si de plictis, fara sa se gandeasca daca are vreo logica ceea ce ii spusese altcineva. Dar pentru ca aceste cuvinte veneau din gura staretei, Diana isi inghiti neputinta si cazu intr-o reflexie adanca vecina cu propria apocalipsa.

-Nimic nu ne face mai liberi decat sa stim ca vom pleca intr-o buna zi de aici si ce vom gasi dincolo vor fi faptele si rugile noastre inaltate la Dumnezeu. „Caci acolo unde este inima ta acolo este si comoara ta”. Asa ca noi ca robii lui Dumnezeu nu stim decat sa il slavim si sa ne inchinam Dumnezeului in Treime, care ne apara de toate ispitele si viclesugurile celui rau, amin.

Diana la auzul acestor cuvinte, se facu mica, mica ca o pasare, care scapa din colivia aurita si isi lua zborul in aerul de de-asupra caselor manastiresti, unde brazii verzi susurau cantecul muntilor Neamtului.

Intoarsa in Bucuresti, Diana isi relua activitatile de scris, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata pe pamant. Televizorul era doar un ecran sinistru, care depana in fiecare seara povestea apocalipsei si se inversuna sa ii spele creierul ei chinuit de mii de ore de invatat si de sute de intrebari paralele si echidistante cu ritmul vietii ei. Camera ii devenise prietena cea mai buna si gandurile pluteau acum de-asupra brazilor de la casele maicutelor, unde nu era apocalipsa, sau daca venea la vre-una apocalipsa, aceasta nu ar fi fost decat o trecere naturala din casele de turta dulce, in viata fara durere a paradisului.

Acolo maicile ar fi fost in largul lor si nu ar mai fi trebuit sa aiba poate nici o umbra de durere si nici sa planga la mormintele surorilor lor, trecute demult dincolo…

Incurcate sunt caile Domnului!

Cand am avut 18 ani,mi-am petrecut 3 luni din viata mea, la manastirea Agapia, la niste maicute. Ma dusesem sa tatonez terenul.Viata manastirii ma atragea si mi se parea foarte frumoasa si eu  eram plina de elan mare! Ajunsa acolo, o maica m-a sfatuit sa ma duc la maica Elipidia, care era maica vesmantara a manastirii. Si tin-te bine , ce probe am trecut,in timpul asta de 3 luni! Am fost cu camionul de maici la lucratul pamantului, am fost la slujbe,in creierii noptii, le ascultam pe maici si in casa,la treburile de zi cu zi. In casa mea erau 3 maici, toate cu caractere diferite,maica Elipidia, care era cea mai batoasa si era pe functie, la biserica principala a manastirii, ca vesmantara, maica Agapia, care era de vre-o 60 de ani si era ca o sfarleaza,muncind in vesmantaria manastirii si maica Andreea, care se ocupa in principal, cu a canta la strana.Era o minunatie sa stai cu ele, mai ales pentru ca erau toate caractere diferite si toate comandau pe teritoriul lor. Cand ma apostrofa maica Elipidia, incepea si maica Agapia si apoi la randul ei ,maica Andreea. Era o minunatie de viata, sa traiesti cu 3 femei care nu prea aratau compasiune, ci cel mai mult, militarie. Asta  a fost.Viata de manastire are farmecul ei, atunci cand ai toate calitatile ca sa rezisti ispitelor si sa faci fata militariei,data jos din podul manastirii, acolo unde stau cuminti,sfintii lui Grigorescu. Mi-a placut peisajul foarte mult, de aceea m-am retras tocmai acolo, la Agapia:muntii inalti, aerul taios si rarefiat,liniste si multa rugaciune. In acest peisaj isi face loc Sarsaila si pune ispite intre maici, stiut fiind ca spiritului feminin ii sare aschia imediat si  este plin de gelozii-mai ales cand stau doua ,trei femei la un loc!

O sa ma intrebati: si cu ce te-ai ales din aceasta intamplare? si atunci o sa va raspund: am ramas cu experienta de viata, cu niste amintiri frumoase,dintr-o primavara frumoasa, cand mijeau ghioceii prin zapada muntilor ;cu multa caldura in suflet si prietenie, pentru maicile de acolo, mai ales ca maica Elipidia si maica Agapia au murit  de vre-o 10 ani,ramanand in viata doar maica Andreea, care acum este foarte batrana si din pacate,paralizata la pat. M-am ales cu niste sfaturi de viata minunate si cu 3 luni de „armata”, care privind-o prin ochii de acum, era intr-adevar foarte dura. Oricum, nu era de stat!

Dar vorba scriitorului, care si-a odihnit pasii si pe la manastirea Agapia,incurcate sunt caile Domnului!