Viața trebuie trăită frumos acum ca și atunci

 

gratitudineaViața o trăim și o luăm așa cum este. Nu merită să dăm la o parte frumosul din ea, ca să lăsăm loc urâtului. Pe parcurs viața își arată greutățile, frustrările, neajunsurile, sărăcia.  Grija zilei de mâine ne schimbă în locul cel mai esențial – în  omul din noi… Nu vei primi vreun premiu că ai ajuns la cariera dorită, că ai un stil de viață mult mai bun decât atunci când ai plecat de la casa părinților, sau că ai o stabilitate financiară. În final rămâi cu sufletul tău și drumul este doar al tău.

Suntem buni, pentru că așa suntem făcuți, iar când ne preschimbăm în ceea ce nu suntem, în frustrați și în oameni care vor mai mult decât au nevoie, atunci omul din noi este nefiresc. Este crud, sarcastic și cinic. Nu îl mai interesează  virtuțile, ci îl interesează mai mult materialul, nu viața în splendoarea ei, cinicul vieții devenind o a doua natură. Dar avem nevoie de foarte puțin ca să fim fericiți. De o pereche de pantofi noi,  de o pălărie cu aer de nonșalanță, de o cafea cu un prieten la cafeneaua din colț, sau de minimalistul trai din apartamentul închiriat. De un motiv ca să o iei de la capăt în fiecare zi, de obiceiuri intime pe care le știi doar tu, de amintirile dragi din anii de aur ai tinereții, de frecțiile cu iarbă și flori când te tăvăleai în câmpul simpatic, leagăn al copilăriei. De fracțiuni de secunde în care o privire a lui ți s-a părut că îți transmite ceva, de viața în culorile de pe foile din timpul facultății când toată lumea era a ta. De culorile din lume  și de darul de a avea în preajma ta, oameni cu ochi colorați. De preziceri pe care le-ai făcut acum douăzeci de ani și de care acum râzi copios,  de prieteni implicați și de o vorbă bună. De faptul că ești liberă ca o pasăre migratoare și că te sui în avion ori de câte ori vrei, având destinația către o țară îndepărtată. Sau uitându-te în niște poze, să călătorești cu mintea în zări depărtate ale lumii, unde viața ta este ca viața unui burghez care primește câte un dar de la fiecare, el dăruind din abundența sa de om frumos, în această lume. Să iubești să fii iubit care mi se pare cel mai frumos sentiment din lume. Să visezi și visele să ți se îndeplinească, pentru că viața este frumoasă și să o știi numai tu. Să trăiești minunea că ești tu în fiecare dimineață, în fața cearceafurilor și să fii conștientă că ești un dar că ești femeie.   Să ai acel „chelque-chose” ca femeie și să fii fericită că nu ești ca toate celelalte. Să fii fericită că ai atâta personalitate, încât chiar dacă te frângi de dor și de amar, rămâi tot femeia originală și autentică, pentru că prin asta te-ai remarcat și când erai fetiță, iar acum te remarci ca femeie. Chit că nu  înțelege nimeni  comportamentul tău rebel și nonșalant. Și mai zic eu, dacă cei dragi ți-s sănătoși și viața ți-i ține aproape atunci te poți numi fericit!

pantofi cu as

Femeia din noi are nevoie de atenție, dar și ea trebuie să fie fină atât în convingeri, cât și în simțăminte. Avem nevoie de frumos, de compasiune, de har și de iubire. De un cuvânt bun care să smulgă răul din noi și să facă sufletul să zboare. Chiar dacă o aripă este frântă și   zburăm doar cu o aripă, important este zborul spre lumină. Putem să ne oprim oricând o clipă și să privim în față, în spate, sau înlăuntrul nostru. Putem să ne luăm în serios, sau să râdem de noi, oricum ar fi, drumul va fi mai ușor. Totuși viața este despre viață. Poate ceva te-a marcat atât de tare, pierderea cuiva drag, o boală sau stagnarea pe loc de ani de zile, încât este mai ușor să alegi calea pierzaniei. Căci pierdut poate să îți fie și sufletul când își pierde drumul și el devine crud. Pentru că l-ai vitregit de bine, de iubirea de sine și l-ai îngenuncheat cu mai mult decât poate duce…

Și încă ceva – mai este loc de bine dacă alegi să te iubești și să îți oblojești rănile. Este un prim pas spre drumul care duce la tine.

♥♥♥Cu prietenie,  Ialina

 

Cut the hate

 

 

I’ m not a hater! Nu am fost niciodata…Pana cand totul sa devina complicat, eu am sa ti-o iau inainte si am sa- ti dau niste idei de a trece cu vederea multe, asta este o arta care se invata ( desi multi habar nu au de ea). Stiind o secunda ca am sa te cred, ca sunt complicata si ca nu imi plac jocurile simple, ca imi plac puzzelurile si ca jocul dintre noi a devenit un fel de Sudoku, cu matematica si cifre exacte, si eu care ma  analizez sub lupa la fiecare vorba si imi analizez  fiecare reactie, imi dau seama ca este mai mult decat perfect sa te vezi asa cum esti. Si ca Pantera roz din trecutul indepartat, este azi  o psihanalista a propriilor ganduri, puse la microscop ca pe o furnica  pe care o observi, vrand sa scoti ceva de la ea (orice), sau te vezi de multe ori ca pe  soarecele pentru experimente, pe care il injectezi si vezi apoi ce reactie are corpul lui. Venind de la ei, nu am nici o pretentie, nici cea mai mica urma de pretentie, dar de la tine am multe….planuri, feedbackuri, cel putin imaginare. Pentru ca stiu ca in dimineata aia in care ma trezesc la ora 5 si imi beau cafeaua si dau drumul la radio, unde se aud cele mai suave melodii de dragoste, stiu ca totul este doar o iluzie, o straduta cu iluzii, pe care eu ma plimb la prima ora- atunci cand mijesc zorii, in speranta ca totul ar putea fi real. Oricum nu imi pot permite sa te las sa crezi ca eu sunt cea care sunt josnica, ca sunt cea care nu stie sa creada sau sa spere, sau sa fie coerenta in vorbe- nu ma  pot cobori atat de mult, doar pentru faptul ca imi esti superior privit din toate unghiurile… si asta pentru simplul fapt ca sunt complicata si pentru faptul ca eu insami sunt puzzelul pe care incerc sa il rezolv ca pe o stiinta exacta, incercand sa ii gasesc rezolvarea problemei in fiecare zi, fara sa fiu egocentrica …si ce mult imi place sa analizez, numai neuronii mei o stiu… De fapt pana la egocentrism, sunt un milion de intrebari a caror raspunsuri il caut…

Sa revin la mintea mea, sau la emisfera de nord din harta sufletului meu, cea mai importanta faza de abstinenta pe care am trait-o vreodata, a fost atunci cand am zis ca eu merit mai mult si atunci m-am apucat sa- l citesc  pe Yung si sa cad de acord ca psihanaliza va fi intotdeauna una dintre cheile catre sufletul meu- desi cineva mi- a atras atentia ca Yung este foarte greu si cine mi l-a recomandat? ca nu il poate citi oricine. Eu pot sa spun ca mi-a placut la maxim si nu mi s-a parut greu deloc- hellooo, nu de altceva dar citesc carti grele de la 15 ani si inca imi plac, in ciuda virusarii cu retele sociale si neincredere in propriul drum, pe care toti il cautam, nu-i asa?  Paralel cu asta, nu se intampla mare lucru, decat ca plutesc intre fraze logice, interesandu-ma de medicina si inchipuindu-mi ca eu pot sa gasesc piatra filozofala a nu stiu carei boli… de unde mi-a venit interesul asta pentru medicina??? de unde a aparut, ca sa imi faca mie zilele amare?///sure, it’s nice to know  sa stii ce se intampla cu tine atunci cand stranuti, sau cand te doare in stanga si nu cred ca e interzis sa fim mai interesati de a noastra sanatate. Nu as vrea sa ma trezesc in fiecare dimineata, sa imi beau cafeaua si sa lacrimez ca totul e rutina si ce naspa e ca nu e totul mai intens… Desi stiu ca functionez numai pe modul de stand by, dar ma si droghez cu  adrenalina in vena -asta fiind tot ce inseamna bucurie, prieteni, carti, filme romantice, muzica buna si scris-  ca atunci ma simt si eu ca fac ceva cu viata mea, de fapt fiind in esenta o oaie pasnica care iese la pascut, si ii place ideea de a invata la facultate de vreo 10 ani, si asta numai ca sa se simta de 20  la 40…lool, cum spunea feisbuku....bine ati venit pe pagina mea, luati de cititi toate aberatiile de pe blogul meu, neconsiderandu-ma mai mult decat scriu, alaturi evident, de intrebarea de pe wall a feisbukului,: la ce te gandesti azi?

Intre timp imi printez si niste rugaciuni, asa dupa cum am invatat de la cei care m-au invatat multe, ca nu se stie niciodata la ce o sa imi foloseasca si in orice caz sunt adepta antrenamentelor de orice fel (inclusiv al mintii si al sufletului, dupa sloganul updatat de mine- Body, minde&spirit) pentru ca stiu ca fara ele as muri, nu as mai fi eu si mi-ar cadea si moralul, ceea ce chiar ar fi varza de Bruxelle. Pana atunci, ascult la radio Carelees whisper si imi dau seama ca inima mea pulseaza cu tot cu medicina, cu cafea si cu gandurile matinale, direct in melodia lui George Michael: I know that I’ll never love again, It could have been so good together…

 

Amintiri prafuite din prea plinul sufletului

 

poza femeie cu pistri

 

 

Ciocolata dumnezeieste de buna, asa cum zicea matusa mea, o profa de chimie (si universitara) care avea har si inteligenta emotionala cu carul.  Faptul ca avea empatie este putin spus. Tanti Lucica, in vremurile ei bune, era o dulce armonie de calitati si virtuti, pe care ti le punea in fata si apoi, tu una dintre nepoate, le savurai  digerand ideile in tacere.

Nu exista sa fii depasit de situatie, daca o aveai ca sfatuitoare pe tanti Lucica, caci orice informatie pe care ti-o dadea era un cumul de trairi si fiecare zi alaturi de ea, un mare festin. O data cand eram destul de cazuta, tanti mi-a zis asa: „Daca tu singura nu-ti tii steagul sus, nimeni altcineva nu il va tine.” Si avea mare dreptate, de unde am inteles ca gandirea pozitiva se educa, dar trebuie sa ai si oamenii potriviti care sa te invete asta.

Tanti era de o exuberanta potolita, foarte umoristica, pentru ca a trait o viata cu tinerii de la facultate si credeti-ma ca se vedea de la o posta ca avea sufletul vesel, bonom, dar si plin de idei care veneau din vasta ei cultura. Vorbesc la trecut, pentru ca acum biata de ea, se lupta cu o boala necrutatoare, desi in sufletul nostru a ramas aceeasi „tanti” nepretuita. Altfel nu as fi scris despre ea, ci as fi vizitat-o asa cum am facut din copilarie pana la 30 de ani si as fi depanat cu ea idei de viata, de religie si de cultura vasta, pe care am avut ocazia unica sa le dezbat cu o personalitate a familiei noastre. Totul a fost ca intr-un roman reusit, care a trasat o tusa de nesters in destinul nostru, facandu-ne sa ne adapam cu intelepciune de la o matusa extrem de inteleapta si de culta.

Tanti Lucica nu a fost niciodata foarte eleganta, dar a fostun monument de rafinament si gust desavarsit, cu care nu m-am mai intalnit, in  genul doamnelor burgheze din secolul trecut. Domnisoara, asa cum ii spuneau toate rudele,  intotdeauna cand venea la noi, aducea cate o cutie mare de bomboane de ciocolata. Mie mi se parea un gest de rafinament absolut si o luam pe tanti Lucica la pachet cu emotiile si cu bucuria prezentei ei minunate.  De altfel si cand o vizitam, totul era un intreg protocol, plin de firesc si de fine discutii pe care nu le voi uita si care m-au marcat pentru totdeauna.

Ajungand la o varsta inaintata, „tanti” ne-a daruit noua nepoatelor prin alianta, carti valoroase din biblioteca ei imensa, carti pe care le caram cu sacosele de la Iasi si care au ramas ca un fel de mostenire de la ea. Cartile de literatura clasica, incepand de la Faulkner, pana la Maupassant si Marquez, Tolstoi si Damian Stanoiu, ne-au format tineretea inspre directia buna a vietii si dragostea de literatura pe care ne-a insuflat-o, a fost si datorita lungilor discutii memorabile,  pe care le-am purtat cu  domnisoara Lucica.

Domnisoara a avut doua matusi, care la fel ca si ea, nu au fost casatorite niciodata si care  au trait amandoua, undeva intr-un sat din judetul Vaslui, unde erau vazute foarte bine si aveau multe hectare de pamanturi. De cate ori venea prin vecinatatea oraselului nostru,  tanti mergea sa aprinda lumanari la mormantul lor, acest ritual fiind ritualul de care nu s-a despartit niciodata, desi nu era foarte bisericoasa. Dar pomenile pentru mortii din familia ei, le tinea cu strasnicie. Acolo la tara, unde au trait matusile, treceam pe la tata Olimpia, o femeie de la tara, care ne si punea la masa si o primea pe domnisoara ca pe un musafir ales, care era si oarecare ruda cu ea.

Ceea ce  ne-a marcat, au fost  faptul ca unele lucruri care mie mi se pareau normale, ea si le suprima, neindraznind niciodata sa calce linia dintre burghezo-rafinat si lucrurile normale ale vietii, care de multe ori pot fi si grotesti. Si mai ales ca echilibrul ei proverbial, era un echlibru firesc, de care nu s-a despartit niciodata in viata ei. De exemplu, pentru ea nu exista sa vina fara un cadou la gazda ei, sau daca vizita pe cineva, trebuia sa ii duca un dar cat mai rafinat. Apoi, faptul ca locuia singura intr-un apartament intim si plin de carti, in care nu a locuit niciodata decat singura. Pe langa asta, va spuneam ca dansa era genul vechilor domnisoare de pension, foarte culte si viata carora nu putea fi tulburata nici de zgomotul lumii, dar nici de vicii sau alte lucruri de felul asta. Iar viata linistita nu a facut  din ea o mizantroapa si nici o imbufnata plina de suparari, ci dimpotriva. Probabil ca si necazurile au fost mai putine, dar si satisfactiile cred ca au fost mult mai mici. Dar domnisoara a stiut sa isi suplineasca singuratatea cu relatiile deosebite cu rude prin alianta, pe care le vizita in fiecare vara. Aici pot sa spun ca ne regaseam in verile in care ne vizita, in scenele copioase  din cartile „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, in care viata tihnita nu prea putea sa fie tulburata de valuri si de alte influente straine.

Expresiile lui tanti Lucica depaseau orice deliciu cultural de care avusesem vreo data parte  si povestile cu studentii de la facultate, ii asezau imaginea intr-o poza alb negru, care a ramas in sufletul meu si al surorilor mele, ca drept cea mai rafinata domnisoara in viata, pe care am cunoscut-o vreo data.

Domnisoara Lucica traieste si acum ( fiind la o varsta inaintata) dar sufera de o boala pe care nu am sa o numesc, din solidaritate si din iubire pentru o batrana domnisoara, care ne-a marcat copilaria si viata.

Si o sa inchei cu un citat din Ileana Vulpescu, care mi se pare foarte potrivit in cazul vietii mele, in care am fost marcata de o deosebita persoana care a fost si este domnisoara Lucica:

„La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni.”