Neamul meu, bunicii și obiceiurile lor

Dor, bucium, ie de românaș, doină, prispă de țară și lacrimi de bucurie. Case de oameni ca niște turte dulci în zi de Crăciun, mâini ce dăruiesc mere și colaci. Se aud colinde și clopoței ce răsună în liniștea satului. Fumul iese pe hornurile caselor primenite a sărbătoare și Crăciunul vine încă o dată să vestească Nașterea Mântuitorului din Preacurata Sa Maică. Sfială și tăcere și uneori, glasuri vesele de copii ce se dau cu săniuța pe ulița din sat. Fân reavăn în curte, ce așteaptă să fie patul vacilor ce răspândesc aburi din nările imense și înghețate. Cocenii sunt pe câmp, adunați în glugi și sunt acoperiți cu zăpada căzută din cerurile mari. Început de lume și suflete de oameni adunați în jurul mesei de amiază. În casă se află soba de lut. În sobă trosnește focul și căldura sufletului ostoiește dorul, durerea și nevoile vieții. Aici e bine și oricine este binevenit. Noi nu suntem noi, fără ceilalți. Oricine poate intra în casă să se odihnească și să  ospăteze la masa noastră.

Vorniceștii sunt un neam demn de numele lor. Fiecare etapă din viața acestui neam a fost presărată cu jertfă și cu  sacrificii. Bunica a fost mamă eroină, care și-a crescut copiii cu frică de Dumnezeu și cu demnitate. Bunii noștri  au luptat pentru pământ și au fost eroi în războaie.

Mâinile bătătorite nu au prețul averilor celor ce s-au îmbogățit peste noapte, ci au miros de demnitate. Ca pâinea caldă scoasă din cuptorul de piatră. Ca cozonacii aburinzi, scoși de  bunica în zi de Crăciun, atunci când umblau colindătorii prin sat. Un întreg sat de lângă Iași, este format din neamul meu. Se numește Jigoreni. Acolo au mai rămas bătrânii, țărani care au avut dintotdeauna pământ și și-au dus traiul simplist și demn.

Străbunicul, Vasile Vornicu, a fost erou în război. A participat la războiul din 1918 și s-a îmbolnăvit apoi de Parkinson. A stat la pat 12 ani după ce a venit din război și după 12 ani a murit. Bunicul meu Ghiță Vornicu, împreună cu fratele său, Vasile Vornicu, au fost eroi în războiul din 1944. Au luptat pe front în Rusia. Vasile Vornicu a fost lovit de un glonț la picior și apoi i- au tăiat piciorul.

Bunicul Ghiță Vornicu a fost proprietar de pământuri și pomicultor. A plantat un intreg sat, a plantat mii de copaci. Livezi întregi de meri și peri. A construit și trei case și a avut 12 copii. Dintre care patru au murit la naștere. Bunica, Ecaterina Vornicu a fot mamă eroină și a fost premiată pentru acest lucru, în ziarul vremii. Bunica a fost o femeie de sacrificiu, care creștea copiii, în timp ce bunicul era plecat la câmp. Făcea toată ziua mâncare și uita de ea într-atât, încât traiul era redus la multă muncă, începând cu zorii dimineții, devreme, când soarele mijea pe cer. Și ziua se încheia noaptea târziu, când bunica nu mai prididea cu treburile prin curte și la câmp. Aveau și multe animale, de care se îngrijeau și datorită cărora trăiau bine.

Bunicul Ghiță, bunica Catinca cu copiii și străbunicii mei

Bunica era o femeie mică de statură, dar iute și harnică din cale afară. Foarte jertfelnică și isteață, deși avea doar patru clase, se pricepea la matematică. Bunicul era gospodar de frunte în sat, brigadier și pomicultor, cu multe pământuri. Era înalt, cu o statură impunătoare și cu spatele țeapăn, având o alură de actor francez. Ceva de genul lui Alain Delon. Avea ochii de un bleu intens și era blond, foarte frumos la față. Da,  mi-l amintesc pe bunicul cu drag și datorită faptului că nu am întâlnit om mai vertical și cu o disciplină mai dură, ca bunicul Ghiță- badea Ghiță cum îi spunea lumea. La el veneau să cumpere sătenii, țuică, mere și pere. Toamna avea sute de kilograme de mere și de pere în beciurile vaste ale casei. Avea și stupi de miere, nutri, cu care mă jucam când eram copilă. Avea multe animale, vaci, porci, cai, practic o întreagă fermă , cum nu se mai află în ziua de azi pe la oameni.

Bunicul muncea toată ziua, până când se lăsa întunericul și toți eram antrenați la muncile câmpului și ale vastei sale  gospodării. Practic, în vacanțele la bunicul, noi ne eschivam de la muncă. Dar bunicul, cu o disciplină de fier, ne certa până  nu mai puteam să vociferăm. De voie sau nevoie, mai mult de rușine, ne duceam la treabă. Era un om  de un mare caracter, vrednic, foarte gospodar, corect și milităros. De aceea tot satul îl iubea și îl aprecia, ca pe un gospodar de seamă. A lăsat în urmă o moștenire morală deosebită și mi-l amintesc cu mare drag, ca pe un model de viață. Ca în zicala Omul sfințește locul, bunicul a sfințit locul în care a trăit și a fost un român adevărat pe plaiurile acestei țări.

Nepoții au urcat pe scara studiilor și în proporție de 90%, toți sunt cu studii superioare. Profesori, farmaciști, filologi, ingineri, o chimistă, economiști, învățători, educatori, un artist cu Facultate de Arte și o monahie, cu studii superioare. Fiecare a adus ceva în plus acestui neam, cu rădăcini sănătoase de la talpa țării, din lumea trainică și veșnică a satului românesc.

Așa că nu pot să zic altceva decât că neamul acesta nu s-a pierdut, ci a fost binecuvântat de Dumnezeu, pentru sacrificiul și viața grea a bunicilor și a strămoșilor noștri. Care s-au jertfit pentru binele copiilor și al neamului lor. Mă gândeam amuzată că suntem mulți  și sunt mulți din neamul nostru, care își trăiesc viața bună sau cu greutăți, așa cum le-a lăsat-o Dumnezeu, cu mult simț al umorului. Asta nu ne-a lipsit niciodată și cred că asta ne-a salvat în timpurile grele. Este de asemenea un semn de inteligență și de sănătate interioară.  Dar cu demnitate și cu discreție, așa cum suntem toți din spița Vorniceștilor. Cel mai de seamă, este Tudor Vornicu, celebrul realizator de la TV din timpul lui Ceaușescu, care a lucrat cu toți artiștii din România.

Dumnezeu iubește omul care sfințește locul și a iubit smerenia și cumpătarea acestui neam de Vornicești. Deși nu au fost oameni de neam mare, au fost modele de români neaoși și cuminți, oameni cum numai această țară poate da.

Toți au iubit să aibă pământ și case și au fost niște oameni mândri de munca lor. Mândri au fost și ca oameni, și plini de sănătate spirituală. Chiar de multe ori glumeam cu mama, că omul trebuie să fie stăpân în curtea sa și șef la locul de muncă. Practic, mamei mele, ca și întregului meu neam, nu le-a plăcut să fie slugi și să li se dea ordine. Au fost oameni mândri din fire și pe bună dreptate. Au muncit și au îndurat o viață, pentru a-și păstra verticalitatea. Verticalitatea îți dă această statură, de a ține oriunde capul sus…Când conștiința ți-e curată și statura ți-e dreaptă. Ușa casei lor era tot timpul deschisă, ca să primească oaspeți, așa cum poruncește și Sfânta Scriptură. Toți aveau loc în casa lor. Cu o vorbă bună, un pahar de vin, sau un dumicat de pâine.  Bunicul avea o vorbă – cu oamenii aștia trăiești, așa că ușa casei trebuie să fie tot timpul deschisă. De aceea au fost dintotdeauna țărani împroprietăriți. Și pentru asta, au făcut tot posibilul să își depășească condiția și să fie oameni vrednici în societate. Nu au fost oameni bisericoși, pentru că munceau din greu din zori până în seară, dar au fost oameni cu mare evlavie în suflet și își păstrau în suflet credința lor. Legea lor era bunătatea, munca și ospitalitatea. De la mic la mare, toată lumea trebuia să muncească.Bunica avea o evlavie deosebită la Maica Domnului și avea o icoană la care se ruga în genunchi, în fiecare seară. Iar bunicul avea o bibliotecă mare de cărți și în fiecare seară citea câte ceva. Având o curiozitate înnăscută și un spirit viu și sănătos de om care vrea să știe multe. Se interesa în special de pomicultură și agricultură, căutând metode noi de a îngriji pomii, via și legumele. Avea o minte foarte lucidă și sănătoasă spiritual, și cu obiceiuri sănătoase și trainice de viață.

Așa că eu îi am pe bunii și strămoșii mei ca model de viață. Ceva din ființa mea îmi spune că ei au suferit foarte mult, pentru ca eu astăzi să văd lucrurile într-o lumină senină și viața mea cred că este bună datorită lor. Astăzi de Ziua României, mă gândesc la ei ca la niște adevărați români, ca la modele de eroism și de viață sfințitoare. Gândul este mai curat, sufletul este mai cald. Și dorul este ca un munte de iubire, care se preschimbă într-un bulgăre de zăpadă, ce se rostogolește și din zi în zi, adună și mai multă iubire. Multă, multă, așa încât să încapă toată lumea în bulgărele de dor și de iubire.