În visul meu

Nu știu când m-am trezit că fac algoritmi cu viața și cu perfecțiunea mea păguboasă.  Avuția mea sunt eu, cea care sunt. Sedimente de nisipuri și de oase de fildeș exorbitant de scumpe și foarte rare, am văzut că unii le au ca și când li se cuvin și chiar li se cuvin toate astea.

Mie de ce nu mi se cuvin? m-am întrebat… pentru că mă trezesc din visul meu  ca să intru în visul altcuiva. În visul meu nu mai este loc de mine, ci ea și el se trezesc  în același vis, și asta de când  ei se trezesc în visul lor. Și ei separat în visurile altora, umblând cu călcâiele tăbăcite de suspinuri.

Noaptea visului numit „Apocalipsa”

 

 

3299aa6780b20d5944d1309394661b42

 

Diana credea in ea si stia ca lumea se invartea in jurul Apocalipsei, ca in jurul unui balon de sapun,  suflat in vazduh de un copil neastamparat. De cand venise vestea prin lume ca s-ar putea sa fie sfarsitul, ca intr-o zi toti vom pieri ca si cum am fi fost predestinati la pieire, Diana stiuse ca lucrurile vor lua o intorsatura buna.

Era simplu de realizat ceea ce avea sa urmeze. Toata lumea era isterica, inclusiv Mass Media, care o luase razna de mai bine de un deceniu. Pe toate posturile se anunta ca vine Apocalipsa, nimeni nestiind in ce consta aceasta: tot ce puteau sa inteleaga oamenii, era frica dezastruoasa, care nimicea fiinta pana in matricea ei. Frica asta  intrase in ADN-ul oamenilor si le paralizase fiecare centimetru de gandire, ca si cum paralizia sinelui  trebuia sa fie o stare de fapt. Unii mai siguri pe ei si mai euforici, ziceau ca totul este o bascalie de proportii, pe care vroiau sa o implanteze maimutele de la tv, slugi si ele la randul lor, dar care nu faceau nimic altceva decat sa-si castige o paine amarata.

In curand Diana trebuia sa se intalneasca cu stareta de la manastire si sa le salute pe calugaritele princiare, pe care ea le considera niste capodopere ale moralitatii. Era cat se poate de simplu. Stilul arhaic din manastire, unde casele erau ca niste turte dulci, invartite si trudite de maicute, aerul tare de munte si biserica alba ce trona in mijloc, toate dar toate, te duceau cu gandul la faptul ca viata este o creatura neinmblanzita si ca viata de aici era ca  un dragon tinut in frau de maicute, in care ele  infipsera o sulita mortala, asemanatoare cu cea a sfantului Gheorghe putatorul de biruinta. Probabil maicile astea erau urmasele preoteselor din antichitate, cel putin datorita programului pe care ele il urmau,  intr-un mod ciudat pentru restul lumii moderne.

Diana ii dadu binete staretei  si se asezara amandoua la o discutie in salonul de musafiri al staretiei. Cu o cafea in fata, cativa biscuiti de post si cu  bunadispozitia  unei femei inteleptite de viata in manastire si de ispite de la cel rau,Diana statea tacuta, ca si cum  ar fi intalnit o veche prietena, pe care o cunostea de o viata. In timpul discutiei, gandurile Dianei  se duceau departe, tot ce vedea Diana nu era decat un stup de albine care zburau la unison prin curtea manastirii, vesele si vesale ale lui Iisus, mirese frumoase si blande mucenice desprinse din icoanele bisericii. Unele chiar aduceau a fete de ingeri, pictate undeva in lumea asta, pe peretii unor mari catedrale,  de insusi Michelangelo.

Dintr-o discutie in alta, Diana intreba: -Ce este si cu Apocalipsa asta? intreba Diana pe stareta. Maica zambi cu subinteles si tragandu-si mana de langa ceasca de cafea, o ridica in vazduh si spuse: – Fiica mea, apocalipsa nu este altceva decat sfarsitul meu. Atunci cand eu ma sfarsesc, a venit si apocalipsa mea. Nu este nimic mai important pe pamant, decat al meu sfarsit. si ceea ce iau cu mine dincolo.

Daca cineva i-ar fi spus Dianei cuvintele astea, probabil ca ar fi schitat un zambet de neincrdere si de plictis, fara sa se gandeasca daca are vreo logica ceea ce ii spusese altcineva. Dar pentru ca aceste cuvinte veneau din gura staretei, Diana isi inghiti neputinta si cazu intr-o reflexie adanca vecina cu propria apocalipsa.

-Nimic nu ne face mai liberi decat sa stim ca vom pleca intr-o buna zi de aici si ce vom gasi dincolo vor fi faptele si rugile noastre inaltate la Dumnezeu. „Caci acolo unde este inima ta acolo este si comoara ta”. Asa ca noi ca robii lui Dumnezeu nu stim decat sa il slavim si sa ne inchinam Dumnezeului in Treime, care ne apara de toate ispitele si viclesugurile celui rau, amin.

Diana la auzul acestor cuvinte, se facu mica, mica ca o pasare, care scapa din colivia aurita si isi lua zborul in aerul de de-asupra caselor manastiresti, unde brazii verzi susurau cantecul muntilor Neamtului.

Intoarsa in Bucuresti, Diana isi relua activitatile de scris, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata pe pamant. Televizorul era doar un ecran sinistru, care depana in fiecare seara povestea apocalipsei si se inversuna sa ii spele creierul ei chinuit de mii de ore de invatat si de sute de intrebari paralele si echidistante cu ritmul vietii ei. Camera ii devenise prietena cea mai buna si gandurile pluteau acum de-asupra brazilor de la casele maicutelor, unde nu era apocalipsa, sau daca venea la vre-una apocalipsa, aceasta nu ar fi fost decat o trecere naturala din casele de turta dulce, in viata fara durere a paradisului.

Acolo maicile ar fi fost in largul lor si nu ar mai fi trebuit sa aiba poate nici o umbra de durere si nici sa planga la mormintele surorilor lor, trecute demult dincolo…