About Linkin Park

 

Chester Bennington s-a născut în Phoenix, Arizona, fiind fiul unei asistente medicale și al unui detectiv care se ocupa de cazurile cu corupere de minori. Micul Chester a fost interesat de muzică la o vârstă fragedă – îi plăcea Depeche Mode și visa să devină membru al trupei Stone Temple Pilots.

Când avea 11 ani, părinții lui au divorțat, el trecând în custodia tatălui, care lucra în două schimburi.

La 17 ani, s-a mutat cu mama sa, care i-a interzis să mai iasă din casă după ce a descoperit că adolescentul se droga. În liceu, așa cum avea să povestească Chester, a fost bruscat și agresat în dese rânduri, pentru că era slăbănog și „altfel”.

A fost căsătorit de două ori și a lăsat în urmă șase copii. A avut un prim copil, Jaime, dintr-o relație cu Elka Brand, și a adoptat unul, pe Isaiah. Apoi s-a căsătorit cu Samantha Marie Olit, cu care a avut alt copil, Draven Sebastian Bennington. Relația cu soția sa s-a deteriorat o dată cu anii de glorie ai trupei Linkin Park, cei doi divorțând în 2005. Chester s-a recăsătorit, cu Talinda Ann Bentley, un fost model Playboy, cu care a avut trei copii, Tyler Lee și gemenii Lilly și Lila.

Din pacate, viata dezordonata pe care a dus-o, l-a impins pe Chester Bennington la sinucidere. De multe ori am crezut si am spus ca cei care se sinucid au probleme din copilarie si se lasa invinsi de ele. Mie mi-a placut muzica rock de cand ma stiu, dar nu mi-a placut stilul de viata al cantaretilor rock: droguri, viata sexuala libertina  si alcool.

Cred ca muzica rock e super, te duce in alte sfere si ne face tuturor viata mai suportabila. Mai ales cand eram adolescenta,Linkin Park a fost o revelatie, o muzica hibrid intre altrock, metal si rap. Noi am fost in liceu fanii inraiti a lui Linkin Park si totusi, undeva trebuie sa se opreasca o pasiune, ca ea sa nu devina distructiva. De aceea ajung si la vorbe mai intelepte,  care spun ca –  A-ti uita drumul sinelui in viata, este lucrul cel mai rau dintre toate relele care ti se pot intampla.

 

Placeri culinare vinovate

 

 

Cea mai buna cafea italiana, am baut-o in Piata Savogna din orasul Alba si nu Alba de Romania ci Alba de  ciocolata Ferrero. Alaturi de cateva  placeri  vinovate, este cafeaua italiana,  mica, neagra si tare de-ti ia piuitul. Nu mi-o pot refuza oricat as incerca, dar totusi o prefer pe cea americana. Italianca   care servea a strambat din nas si a zis ceva de genul: cine poate bea o asemenea prostie? In schimb, cafeluta asta care era tare ca o tuica de la mama, o beam la o masuta retro, alaturi de un bisccoto sau un croisant, pe care nu mi-l puteam refuza niciodata. O nebunie ambulanta, croissantul italian alaturi de vestitul paninni pe care era tuflita o frunza de salata, este o experienta  de proportii academice! cine ar putea refuza asa ceva? desi sunt o gurmanda, sunt genul care ma abtin la timp, dar numai dupa ce am savurat rasfatul meu de dimineata multiculturala, dar si de traditie italiana.

Animalute miscatoare nu am mancat inca, dar daca se va intampla sa le gasesc in farfurie, probably, I will taste it! A, da! sa nu uit de caracatita, gamberetti, creveti, scoicile cu carne, salata de rucolla si fructele  de mare, care cred ca mi-au schimbat viziunea asupra vietii, gandindu-ma ca de fapt m-am transformat peste noapte, in alta natie decat cea in care ma stiam la origine. Oricum am trait cativa ani in care m-am abandonat total culturii culinare  italiene si nu numai,  in care am trait noi valente ale vietii traite la turatie maxima – si aici ma refer la placerile vinovate pe care am invatat sa mi le ofer.

La capitolul paste din cucina italiana, italienii sunt maestri din nascare, incat cred ca s-au nascut de la mama lor din burta, „mangiando la pasta„.

Cele mai bune paste, le-am mancat bineinteles la restaurantul lui Gigi, in mijlocul muntilor, dar daca ma gandesc mai bine, cred ca la fel de bune au fost si cele ale lui Pierre Angelo. Va spun eu: totul consta in faptul de a fi facute de un barbat si ala sa fie italian. Putina vanitate culinara este un must have pentru o femeie care viziteaza Italia, sau orice tara in care te poti simti o femeie implinita. Doar asa poate sa iasa o combinatie in farfurie, care sa aiba exact atat cat trebuie din condimente, exact cat trebuie din parmegiano si sa fie si putin suflet italian in farfurie. Alaturi de ospitalierul ” bon apetitto„, era tot ce imi doream mai mult pe lumea asta.

Pizza cea mai gustoasa, venita in burticica mea ca o buna recompensa pentru cine stie ce intamplare, nu a fost pizza din Napoli, a fost cea de la pizzeria lui Giuseppe din Genzano di Roma. Cum intram, Giuseppe ma aclama cu  „come stai tesoro?” si imi servea o felie uriasa de pizza,  fierbinte si suculenta, sub privirile incruntate ale sotului meu, care nu intelegea complicitatea. Anyway, era vorba de o mare miza: mancarea unei felii de pizza salbatica, cu o savoare dementiala a papilelor gustative si a celei mai intime experiente culinare pe care o puteam avea cu macaronarii. Asa, ca de la mamaligari la macaronari…

Perfectiune in termeni de viata, este deasemenea un vin bun, pe care l-am degustat direct din mana sotului meu, pe care unii preoti il folosesc in sfantul altar. Nebunia asta, se numeste „Sange de taur” si daca nu l-ati incercat, probabil ca nu ati cunoscut o latura ascunsa din voi-  cea a sangelui amestecat cu un vin bun.

Nu as putea rata nicicand o placinta din Marakes, direct din bucataria mea bucuresteana si facuta cu manutele mele, asa ca rasfatul sa fie si trudit. Punind degetul pe harta intr-un posibil  city brake, in care ma vad  savurind si alte delicatese (al caror  fan sunt  de pe acum), este o chestie care ma caracterizeaza si oricum nu imi fac probleme ca nu o sa-mi placa.

Aici a vorbit o gurmanda, care a degustat fructe de mare atat pe malul marii Mediterane, cat si in Alpii italieni! Trebuie sa iti permiti luxul sa te bucuri de tot ce e in jur si asta de unde poti sa o capeti, decat dintr-o tara ca a lor? E normal sa iubesti viata  in conditiile astea, nu?

 

 

Lupii

 

images (67)

 

Lupul, animalul cu instinctele ascutite, statea la panda in cotloanele sufletului pentru a ataca prada. Fiinta lui era o coarda incordata care astepta clipa in care putea ataca. Nimic hilar, nimic simpatic, ci doar doi ochi ce luceau in intuneric, doua luciri taioase. Ochii de lup. Viata lor nimeni nu o poate intelege, ei fiind haita care fugea pe  nicaieri si care ataca tot ce intalneau  in cale.

Lupul era un animal sfidator: -mie nu-mi plac prazile usoare, ci doar zambetul curcubeului care rasare in zari, cand campiile sunt pustii si nu sunt decat eu si cerul. Ochii imi sticlesc avid cand ma vad in campul liber si cer binecuvantare de la Cer… caci da… si eu cer binecuvantari si mi se dau…in legea mea; tatal meu, Lupul suprem, stie ca eu lupt pentru asta si ca asa mi-e firea de a lupta in haita pentru crezul meu. La noi, la loc de cinste este onoarea de a rapune, de a ucide fara sa cracnesti si de a intoarce spatele atunci cand ai rapus prada. Asta este onoarea cea mai mare. La noi in haita nu exista frica, nici teama, caci odata ce ne temem vom fi ucisi de ceilalti lupi.

-Nu m-am deosebit de multe ori cu nimic fata de haita, decat cu faptul ca noptile privesc Cerul si privirea mea salbatica, il soarbe ca pe o cupa de nectar. Acesta este rasfatul meu, pentru care sunt deosebit de ceilalti lupi si toti ma considera ciudata creatura si visatorul fara scapare.

De altfel, privirile noastre avide de prada, sunt blande doar in somn, atunci cand suntem doar noi cu Creatorul nostru. Atunci cand stelele sunt ale noastre si campia este o nesfarsita casa a lupilor.  Cand doarme instinctul din noi si ochii sangerii, nu mai sclipesc ca doua fulgere in intunericul noptii. Atunci avem doar urechi sa auzim si cei mai fini pasi,  si  stim ca doar cerul incuviinteaza fiinta noastra  cruda si salbatica.

  • Este extrem de trist sa spui asta… uita-te ca esti un animal frumos, iar lumea ta nu poate fi atat de cruda!

-De fapt sunt crud pentru ca trebuie sa-mi apar teritoriul. Ce m-as face fara teritoriul meu? Unde sa imi pun capul si sa imi ascut ghearele?

-Este ingrozitor ce imi spui… poate  ai sa crezi sau nu, dar sunteti o specie deosebita  si rara. Daca s-ar pune pret pe capul vostru, care crezi ca ar fi pretul?

-Probabil ca nimeni nu stie, in afara de Marele Intelept din haita. Pretul nostru poate fi o pana cazuta de la un soim din cer, sau un urlet in noptile cu luna, in care ne adunam  ca intre frati, cand dansul lupilor este tot ce ne-a ramas si tot ce ne inspira.

  • sa stii ca nu am mai vazut ochii tai atat de tristi ca ai tai, acum.

-Da, ochii mei sunt tristi. Noptile spiritele vorbesc doar cu noi si noi le ascultam in tacere si ne intretinem la conversatii lungi cu ele, desprinse din povestile oamenilor si din legendele celor O mie si una de nopti, pe care chiar ele ni le povestesc. Iar noi le ascultam in tacere. Asa ne trec noptile, cand oamenii se duc la somn, iar noi stam la veghe cu spiritele pentru a hotari soarta lor. Suntem paznicii lor alaturi de Hades, paznicul imparatiei iadului. Si da, noi  pazim aceste spirite ratacite, aici in campurile triste si sinistre ale pustiului. Alteori le sfatuim sa ia drumul apelor si sa se duca la oamenii care nu au in suflet decat bunatate – acestia sunt ca niste zei pentru noi si noi ii putem intelege, pentru ca sunt blajini si smeriti cu inima, de aceea le spunem „blajinii”.

Zicand acestea, lupul singuratic lua drumul campiei pustii si se indeparta cu haita lui de lupi flamanzi. Unde? nu se stie unde, poate intr-o lume unde puteau sa-si potoleasca foamea imensa si sa-si odihneasca privirile reci si umede de fiinte salbatice.