Intentia pura si Ludmila

fata cu ochi frumosi

Mister si intentie pura- cheita spre o lume in care  Ludmila, veritabila rusoaica se dadea pe sine unor barbati care nu ar fi trebuit sa o aiba.  Asa cum rusoaicele erau blonde si aveau acea  atitudine de femeie trecuta prin toate, ca si cum lumea se incepea si se sfarsea cu ele, erau insa imbatabile cand venea vorba  de intentia pura. Practic nimic nu era in afara cadranelor sinceritatii si ajutorului dat la nevoie de o rusoiaca semenilor ei. Nu exista nimic mai sfant pe lumea asta, decat semenii. Si cand era vorba de barbati, era la fel. Atitudinea rusoicelor era definitorie pentru Ludmila. Se stie ca misterul rusoaicelor este o „mura-n gura”, ca el este exprimat prin multe surprize verbale, practic sufletul unei rusoaice este ca o carte deschisa recitita ori de cate ori rusoaica deschide gura. Ah!! si daca nu ar fi accentul ala demential de rusoaica iesita din cutie si mai bine zis, din cutia Moscovei, acolo unde totul este inchis in sine! Despre misterul Rusiei sunt multe de spus, dar despre Ludmila as scrie un roman intreg.

Ludmila nu era fericita de vreo zece ani. Avea o boala venerica pe care o capatase de la un rus cu care se culcase. In seara aceea era imbracata in rochia albastra si avea perechea de pantofi de balerina, singura pereche de pantofi buni pe care ii incalta numai atunci cand se intalnea cu vre-un pretendent. Desi nu i se implinise visul din adolescenta de a fi balerina, totusi silueta zvelta nu ar fi dat de banuit ca ea ar fi putut fi vreodata. Asa ca fata ei, Matia, care era identica cu ea, avea  ochi azurii- albastri, parul blond purtat intr-o coada impletita ce cadea pe spate, dupa moda maica-sii. Desi era divortata de cativa ani, nu devenise femeia amarata si  scortoasa de divortul prin care trecuse. Ramasese  din ea doar femeia care purta cu ea oriunde se ducea scheletul din dulap, care nu era cea mai buna varianta pentru viitorul ei. Oricum ai fi privit, ea era o femeie cu atitudine, provocata de sfintii rusi sa abdice de la viata si sa care cu ea ceea ce era imposibil de carat chiar si pentru semenii ei: povara unei femei frumoase, care avea totul, neavand nimic.

 

Asa cum si in cartile rusesti dramele nu se mai termina, viata Ludmilei era ca a unui personaj iesit din Tolstoi, o femeie  a carei viata era atat de dramatica, incat nu puteai sa o incadrezi intr-un tablou. Nu era nici Matriuska, da’ nici #Katiusa mult iubita de soldatii amanti rusi. Ea era femeia singura cu un copil, nebagand in seama ca fetita  ei de 12 ani ar avea probleme, asa  cum sunt parintii din ziua de azi, care  dau atata importanta propriului copil, incat  inventeaza un milion de motive pentru a-i observa comportamentul. Ludmila nu era asa. Era insa pe sistemul rusesc  vechi, ea avea fetita care crestea langa ea, pur si simplu fara nici o problema. Matia facea mancare, cara apa, dadea cu matura prin casa si stergea praful. Nu era nimic nefiresc pentru ca si Ludmila era o femeie dintr-o bucata. Cu ochii bleo  plini de irizatii slave, cu fata slava si puternica , ea nu stia sa vada decat ceea ce era de vazut. Restul era sinceritate si rugi in fata icoanei Slavoslovia a Preacuratei Fecioare, la care se ruga in genunchi in fiecare seara.

Puritatea intentiei  unei femei din suburbia unui oras obscur, era aceea ca Dumnezeu sa ii ierte pacatele, iar in zori de zi  sa o ia de la capat.. . De multe ori cand nu mai putea indura o pufnea un plans venit din inima, cu fata in pumni si cu sufletul facut tandari. Ea Ludmila, fosta balerina a carei visuri  se spulberasera din cauza mortii premature a tatalui ei, isi vazuse tineretea spulberata. Cat mai era pana la intalnirea cu tatal ei? de multe ori se intrebase. Pana atunci, amarul painii era mai amar cand isi amintea de vorbele tatalui ei, pe care i le spusese cand era o copila: „Sa nu fii dulce: te vor manca; sa nu fii amara: te vor scuipa afara”. Si parca toata viata Ludmilei nu fusese decat o bomboana dulce  si amara asa ca un grapefruit, pe care multi l-au scuipat.

Va urma…

Cine nu are superstitii?

 

antidote

Artistii, creatorii de moda, cosmeticienii si scriitorii, toti le au. Ale mele sunt cateva, dar sunt acolo.

Superstitiile mele se impart in doua categorii: cele bune  si cele mai putin bune. De cand am fost copil, nu mi s-a intamplat sa cred in superstitii, decat doar  in cele pe care nu le-am putut explica. Una din superstiile universale este numarul 13. Pentru mine, numarul 13 este de bun augur, intamplandumi-se exact pe dos decat ceea ce semnifica, adica noroc. Povestea zilei de 13 in viata mea este legata de trecerea a mai multor examene la facultate, de noroc la bani si de evenimente fericite care mi s-au intamplat in ziua de 13. Asa ca stiu ca daca ceva important cade in aceasta zi- un interviu, un examen sau o analiza medicala, stiu sigur ca iese bine.

In legatura cu superstitiile, pot sa spun ca m-am ferit toata viata de ele, desi la tara unde mi-am petrecut copilaria, erau superstitii la tot pasul: ceva de genul- pisica a trecut prin fata ta, e de rau! a trecut preotul, e semn rau si asa mai departe… Nu zic  anume ca in alte state cum e America, superstitiile sunt mult mai raspandite, cred eu datorita stilului de viata haotic. Dar in Romania fiind vorba de vremurile grele care nu au ocolit acest popor, fiind vorba de multa ignoranta si lipsa de educatie, superstitiile au fost mereu la ele acasa. Nu mai zic ca aceste superstitii au fost intretinute de situatia sociala, care era formata din tarani si boieri, sau cum s-or fi numit pe atunci.  Daca este sa cautam la radacina, cum de am sau nu am asa multe superstitii, cred ca tine de familia din care te tragi. Familia mea se trage din vornici care au fost asa cum se aude, vornici la ai mari( pe vremea lor) si intotdeauna  bunicii au fost oameni deschisi la minte, care nu au crezut orbeste in superstitii.

 

Acuma sa nu ma iau si de superstitiile alea cu gravidele si cu viata sexuala, ca daca nu e luni, e marti si daca o fi duminica este nociv pentru copil. Unele superstitii zic eu, ca au atata vechime in aura acestui popor, incat au devenit ca o amprenta si chiar se intampla ceea ce se preconizeaza, in functie mai ales de karma, dar mai ales datorita mecanismului declansat de ele (Ca este ca si cu drobul de sare…).

Eu am ca superstitie  unele chestii pe care le au majoritatea: de exemplu cred in Karma si acest lucru este datorat unor carti pe care le-am citit (gen Lazarev). Cred in astrologie si in mersul planetelor pe perioade de timp, ceea ce mie imi suna perfect logic, desi altora li se poate parea cea mai mare prostie. Obiceiurile traditionale legate de nunti, inmormantari la romani ( horror!), botez si toate chestiile de magie, mi se par stupide si jenante pana la lacrimi! Nu stiu de ce ar trebui cineva sa suporte asemenea inertii si aberatii, doar pentru ca asa este traditia propasita din bunici in fii. Mi se pare horror si de multe ori as vrea sa ma mut intr-o tara scandinava, unde sa nu mai intalnesc chestiile oribile legate de obiceiuri din popor ( ma refer mai ales la traditiile de la evenimentele principale din viata). Ca sa legi cantecele de bocete si de saracie si apoi sa zici ca asa e frumos, mi se pare groaznic pentru evolutia sufletului fie el si de crestin, dar mai ales pentru sanatatea emotionala si viata normala a unei persoane, care cauta normalitatea si de ce nu, fericirea?

O alta superstitie pe care oamenii au adus-o in planul Facebook, este aia cu mesajele din Power Point,  de care este intoxicat tot Facebookul- asa incat poate aveti si voi superstitiosi care au chestii din astea cu mesaje subliminale.  Nu mai zic de fimultele motivationale, care dupa parerea mea sunt superstitii duse la un alt nivel. Ca a-i implanta omului in cap ca e capabil sa faca tot ce spun aia acolo, mie mi se pare o superstitie.

Mie mi se par superstitiile un mod babesc de evolutie, dar totusi un mod de evolutie. Oamenii cand nu au cum sa se exprime, sau nu sunt lasati de ceilalti sa se exprime, gasesc cate o superstitie cu care se incadreaza perfect in satul sau comunitatea din care fac parte. Este destul de convenabil, nu credeti? fara efort prea mare si fara a iesi in evidenta cu responsabilitati  diferite. Nu mai zic de faptul ca cei care ii vor prosti, sunt extrem de multumiti de acest nivel primitiv de a gandi.  Cineva destupat la minte ar spune: Viata este o evolutie continua.

Pe cand un superstitios ar spune: Daca nu pui sare la geam, viata ta va fi plina de probleme. Deci asta este forta superstitiei, o forta de manipulare care circula de la om la om si care este foarte productiva, asa ca virusii de gripa care se transmit de la o persoana la alta.

slider_bookfest_1312x444_BucM_2018-1080x365

Intre  30 mai și 3 iunie în noul pavilion B2 de la Romexpo, are loc Salonul Internațional de Carte Bookfest care a ajuns la cea de-a treisprezecea ediție. Intrarea este liberă, iar expozanții – cele mai importante edituri din România – îi așteaptă pe vizitatori cu cele mai bune cărți la cele mai bune prețuri, o mulțime de lansări și evenimente interactive.

Invitatul de onoare din acest an este reprezentat de Statele Unite ale Americii, un spațiu unde superstiția legată de numărul 13 se regăsește într-o mulțime de povești, multe dintre ele subiecte de romane și filme.

Dar daca sunteti niste superstitiosi autentici, atunci mergeti la Salonul International de Carte Bookfest, ca sa faceti din superstitiile voastre, un drum catre noile aparitii editoriale si unde puteti sa va transformati superstitiile in cultura si lectura constructiva. Este frumos sa fii superstitios  cand acea superstitie este legatura dintre tine si evolutia ta, nu credeti?

Blestemul Idilei

citat stelele

Idila era femeia care reflectase asupra multor lucruri in decursul anilor, fara sa stie ca rasturnarile bruste de situatii o vor conduce pe firul adevarului, ceea ce pentru restul lumii era destul de neverosimil. Cum ar fi putut trai cineva, intr-o bula temporala atatia ani? ce a dus la situatia asta? Cand s-a inceput? Nimeni nu putea sa-i dea un raspuns verosimil, pana intr-o noapte cand s-a trezit si totul s-a limpezit in capul ei. Barbatii care o dorisera erau pe departe mici copii pe langa piaza rea care ii fripsese toata tineretea. Un singur barbat, casatorit, in jurul caruia se invartise tot universul ei, fara sa isi dea seama, care locuia visa-vis, era junghiul mortal cu care se luptase de ani de zile. Cand Idila se ducea la mama ei, barbatul ii iesea in fata ca o piaza rea si o domina, ii intra in minte, prin sugestii si cuvinte mestesugite, blocandu-i cu energii malefice toata fiinta. Avea o forta demonica, o privire halucinanta, departe de a fi benefica sau binevoitoare. Nu erau decat atacuri si subterfugii energetice, pline de ura si venite din ura, cu cuvinte bine mestesugite, folosite ca arme mortale de a pune adversarul jos, indiferent ca era femeie. De fapt ura era si mai mare, pentru ca peste gard erau niste femei. Omul in visele lui, cred ca si-ar fi dorit-o pe Idila, dar fiind atat de cioclu, nu recunoastea nici fata de sine insusi acest adevar, asa incat daca ai fi avut de ales un dusman mai perfid, nu ai fi gasit altul decat pe asta.

Pana intr-o seara cand dupa 20 de ani, Idila ridicandu-se in capul oaselor, in mijlocul noptii, atunci cand inima se lupta cu demonul din mintea ei, il blestema pe barbat. Blestemul fu rostit ca un descantec, sau mai bine zis ca o urmare a legii cauza- efect, pe care acest vampir energetic si om perfid, o avea de tras. Nimeni nu stiuse lupta crunta din sufletul ei, decat acest om perfid care o intuia cu satisfactie, de cate ori se intalnea intamplator cu ea si care i-o si provocase, prin cai si mijloace neortodoxe si prin influentele demonice.

Femeia din ea suferise cat pentru zece vieti, pana cand un gand ii spusese ca nu va scapa de acest demon, pana nu il va fi blestemat. Si asa facu. Desi stia ca gresise ca nu se culcase cu italianul care o dorise atat de mult, atunci cand ea era in floarea tineretii si ca poate ar fi rezultat un copil din relatia cu italianul, la care locuise o perioada si care o ajutase atat emotional cat si financiar. Idila  stia ca gresise, ca a fost prea dura cu toti si mai ales cu ea  insasi, ca ratase sansele de a fi o femeie cu un trai fara griji, si ca  destinul ii trasase o linie invizibila implacabila, inca din start. Ca ce era viata, daca ea se pazea pe sine? ca trupul ei nu era nimic altceva decat un dar de negot pentru un barbat care ar fi trebuit sa o aiba, dar nu a avut-o? Toate astea ii veneau acum in capul ei ca un repros meschin si totusi omul negru era acolo, in umbra si veghease ca sa nu i se intample lucruri bune, pentru ca el si cu femeia lui sa fie de-asupra ei si a tot ceea ce reprezenta fiecare celula si urma de sange din fiinta ei, prea spirituala pentru lumea asta.

Si atunci cand isi dadu seama ca totul este pierdut si cand realiza ca poate fusese la mijloc magie neagra, amestecata cu multa ura si mazga de perfiditate, Idila isi spuse ca oamenii astia nu merita bunatatea ei. Tot ce putea sa faca acum, era sa ii rapuna cu indiferenta si cu uitare, pedeapsa cea mai crunta fiind faptul ca se mutase in Bucuresti, in orasul cu cele mai multe posibilitati din toata tara.

„Cand Dumnezeu te vrea, iti ridica talpa, ca sa nu se impiedice de piatra piciorul tau”- isi spuse Idila. In viata ei, care acum se apropia de 40, se perindau rude, prieteni, cunoscuti, oameni care o iubeau pentru modestia si inima mare pe care o avea, dar care nu stiau ca secretele ei cele mai adanci erau bine pastrate si suferintele unei fiinte prea sensibile, nu se puteau transmite in cuvinte. Cum ar fi putut? era cu neputinta. Cate femei nu or fi suferit in tacere din cauza unui barbat? cate femei nu au fost batjocorite de un barbat, pentru ca nu au vrut sa raspunda avansurilor lui? Dar acum situatia se schimbase. Idila il intalnise pe cel care era un vis pentru ea. Desi mult mai matura si cu o aura de mister in jurul capului, Idila era destul de desteapta  ca sa isi dea seama, ca George era trecator in viata ei. Dar o marcase profund, ca un buldozer care trece prin suflet si lasa o transee de vindecare in suflet. George era clarvazator, dependent de Dumnezeu ca de aer, opusul a tot ceea ce intalnise pana atunci, in viata ei. George era tipul cu nevasta si copil, implicat in viata ei, cao umbra care trece, dar care nu vrea sa raneasca, ci doar sa spuna lucrurilor pe nume. Era un fel de rasplata a universului, pentru toata suferinta pe care anii trecuti o avusese si care acum isi lua reversul medaliei. Idila fuma tigara de la tigara si se gandi ca ciocolata amara din Belgia, pe care o cumparase de la Supermarketul din colt, nu era atat de dulce, cat de dulce era tigara, pacatul ei si slabiciunea la care nu putea renunta. Pana la urma, fiecare om are cate un pacat, nu? si fiecare femeie este o pacatoasa, nu? Cat puteao femeie sa mai indure nu se stie, dar Idila stiuse ca va veni ziua cand va veni el si o va salva. De cine? In primul rand de demonii ei, de barbatul vecin care o chinuise fara sa-i ceara nimic ani de zile, dar care o voise rapusa la pamant, prin orice mijloace. Ea nu putea uita cum la moartea tatalui sau, omul asta pusese stapanire pe casa de femei din vecini ca o piaza rea, cum venisera ani de zile  numai blestem si probleme din cauza lui, cum acest barbat isi incalcase promisiunea in fata muribundului, de a avea grija de femei si cum dupa douazeci de ani  ii spuse printre dinti, cu o zeflemea incredibila, ca venind de la   oamenii mai avuti de peste gard ca ii este frica ca Idila, care era cunoscuta ca credincioasa, sa nu il treaca pe toaca la biserica (Deci omul avea mustrari de constiinta si singurul adevar era ca omul isi merita soarta). Telenovela era mai mult decat perfida, era desprinsa parca din Tragedia antica si totusi… cine putea sa razbune familia mai mult decat Idila? Idila era cea care cunostea toate subterfugiile familiei si ale mamei… apoi genunchii i se inmuiara, sufletul i se linisti ca dupa un spasm de teroare crunta ce o tinuse ani de zile, o durere nauca care ii era ca o fratie, disparu si  obsesia din minte se transforma din dorinta de razbunare in blestem. In momentul rostirii blestemului, demonul pleca departe, in zarea de unde venise. Sufletul ei  care de multe ori simtise ca iesea afara de atata naduf, se linisti ca si cum numai Dumnezeu ar fi putut sa o ispaseasca de raul ce i se facuse.

Luna iesea ca dupa o furtuna de nisip, care avusese loc intr-un #desert ce acum era racorit de ploaie. Si ce furtuna fusese pe lume, numai Idila stia si sufletul ei.