Cainta

 

 

rugaciune

 

Mai sunt carnali care pagani raman mereu

si cu cei morti se aseamana-n virtuti

si trupuri putrezite sunt mereu

ce gusta armonia  unei nopti si-atat.

 

Sunt oameni care nu mai pot rabda

si nu se mai termina incercarea

sa moara in oglinda ei ar vrea

cand se privesc si arde neimpacarea.

 

Pe limbi unite cu ceruri nestiute

Cuvantul este gol si putred

Si voce sa mai tip nu am

sa ma tocmesc cu Cerul pentru o virtute.

 

Sunt cei ce-si cheama moartea ca pe o surata

Sa vina si sa plece in calatoria lor

Sa poata sa ucida viata asta toata

ce nu are izbanda fara morti.

 

 

Iubesc sau am iubit e -acelasi

Cu polul unui cer complet

Cand universurile din galaxia toata

Nu stiu a spune lucru mai concret,

 

Si se intampla sa fim multi, cei ce cadem

intr-un extaz complet de suferinta

cand clopotele bat a sarbatori

si cad pe tample urme de cainta.

 

Amintiri prafuite din prea plinul sufletului

 

poza femeie cu pistri

 

 

Ciocolata dumnezeieste de buna, asa cum zicea matusa mea, o profa de chimie (si universitara) care avea har si inteligenta emotionala cu carul.  Faptul ca avea empatie este putin spus. Tanti Lucica, in vremurile ei bune, era o dulce armonie de calitati si virtuti, pe care ti le punea in fata si apoi, tu una dintre nepoate, le savurai  digerand ideile in tacere.

Nu exista sa fii depasit de situatie, daca o aveai ca sfatuitoare pe tanti Lucica, caci orice informatie pe care ti-o dadea era un cumul de trairi si fiecare zi alaturi de ea, un mare festin. O data cand eram destul de cazuta, tanti mi-a zis asa: „Daca tu singura nu-ti tii steagul sus, nimeni altcineva nu il va tine.” Si avea mare dreptate, de unde am inteles ca gandirea pozitiva se educa, dar trebuie sa ai si oamenii potriviti care sa te invete asta.

Tanti era de o exuberanta potolita, foarte umoristica, pentru ca a trait o viata cu tinerii de la facultate si credeti-ma ca se vedea de la o posta ca avea sufletul vesel, bonom, dar si plin de idei care veneau din vasta ei cultura. Vorbesc la trecut, pentru ca acum biata de ea, se lupta cu o boala necrutatoare, desi in sufletul nostru a ramas aceeasi „tanti” nepretuita. Altfel nu as fi scris despre ea, ci as fi vizitat-o asa cum am facut din copilarie pana la 30 de ani si as fi depanat cu ea idei de viata, de religie si de cultura vasta, pe care am avut ocazia unica sa le dezbat cu o personalitate a familiei noastre. Totul a fost ca intr-un roman reusit, care a trasat o tusa de nesters in destinul nostru, facandu-ne sa ne adapam cu intelepciune de la o matusa extrem de inteleapta si de culta.

Tanti Lucica nu a fost niciodata foarte eleganta, dar a fostun monument de rafinament si gust desavarsit, cu care nu m-am mai intalnit, in  genul doamnelor burgheze din secolul trecut. Domnisoara, asa cum ii spuneau toate rudele,  intotdeauna cand venea la noi, aducea cate o cutie mare de bomboane de ciocolata. Mie mi se parea un gest de rafinament absolut si o luam pe tanti Lucica la pachet cu emotiile si cu bucuria prezentei ei minunate.  De altfel si cand o vizitam, totul era un intreg protocol, plin de firesc si de fine discutii pe care nu le voi uita si care m-au marcat pentru totdeauna.

Ajungand la o varsta inaintata, „tanti” ne-a daruit noua nepoatelor prin alianta, carti valoroase din biblioteca ei imensa, carti pe care le caram cu sacosele de la Iasi si care au ramas ca un fel de mostenire de la ea. Cartile de literatura clasica, incepand de la Faulkner, pana la Maupassant si Marquez, Tolstoi si Damian Stanoiu, ne-au format tineretea inspre directia buna a vietii si dragostea de literatura pe care ne-a insuflat-o, a fost si datorita lungilor discutii memorabile,  pe care le-am purtat cu  domnisoara Lucica.

Domnisoara a avut doua matusi, care la fel ca si ea, nu au fost casatorite niciodata si care  au trait amandoua, undeva intr-un sat din judetul Vaslui, unde erau vazute foarte bine si aveau multe hectare de pamanturi. De cate ori venea prin vecinatatea oraselului nostru,  tanti mergea sa aprinda lumanari la mormantul lor, acest ritual fiind ritualul de care nu s-a despartit niciodata, desi nu era foarte bisericoasa. Dar pomenile pentru mortii din familia ei, le tinea cu strasnicie. Acolo la tara, unde au trait matusile, treceam pe la tata Olimpia, o femeie de la tara, care ne si punea la masa si o primea pe domnisoara ca pe un musafir ales, care era si oarecare ruda cu ea.

Ceea ce  ne-a marcat, au fost  faptul ca unele lucruri care mie mi se pareau normale, ea si le suprima, neindraznind niciodata sa calce linia dintre burghezo-rafinat si lucrurile normale ale vietii, care de multe ori pot fi si grotesti. Si mai ales ca echilibrul ei proverbial, era un echlibru firesc, de care nu s-a despartit niciodata in viata ei. De exemplu, pentru ea nu exista sa vina fara un cadou la gazda ei, sau daca vizita pe cineva, trebuia sa ii duca un dar cat mai rafinat. Apoi, faptul ca locuia singura intr-un apartament intim si plin de carti, in care nu a locuit niciodata decat singura. Pe langa asta, va spuneam ca dansa era genul vechilor domnisoare de pension, foarte culte si viata carora nu putea fi tulburata nici de zgomotul lumii, dar nici de vicii sau alte lucruri de felul asta. Iar viata linistita nu a facut  din ea o mizantroapa si nici o imbufnata plina de suparari, ci dimpotriva. Probabil ca si necazurile au fost mai putine, dar si satisfactiile cred ca au fost mult mai mici. Dar domnisoara a stiut sa isi suplineasca singuratatea cu relatiile deosebite cu rude prin alianta, pe care le vizita in fiecare vara. Aici pot sa spun ca ne regaseam in verile in care ne vizita, in scenele copioase  din cartile „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, in care viata tihnita nu prea putea sa fie tulburata de valuri si de alte influente straine.

Expresiile lui tanti Lucica depaseau orice deliciu cultural de care avusesem vreo data parte  si povestile cu studentii de la facultate, ii asezau imaginea intr-o poza alb negru, care a ramas in sufletul meu si al surorilor mele, ca drept cea mai rafinata domnisoara in viata, pe care am cunoscut-o vreo data.

Domnisoara Lucica traieste si acum ( fiind la o varsta inaintata) dar sufera de o boala pe care nu am sa o numesc, din solidaritate si din iubire pentru o batrana domnisoara, care ne-a marcat copilaria si viata.

Si o sa inchei cu un citat din Ileana Vulpescu, care mi se pare foarte potrivit in cazul vietii mele, in care am fost marcata de o deosebita persoana care a fost si este domnisoara Lucica:

„La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni.”

Haiku-uri japoneze

 

877eb36626bfdbd6a8cba63bfb3167ee

 

Un haiku al lui Kobayashi Issa, scris la moartea unuia din fiii săi:

Viaţa ca roua –
doar ca roua.
Şi totuşi…

E atât de tonifiant, dătător de speranţe, căci omul e capabil să treacă, surâzător, peste marile necazuri ale vieţii. Acest „totuşi” ne ţine în viaţă, ne dă speranţa că viaţa, aşa cum este ea, cu bune şi rele, trebuie trăită demn clipă cu clipă, clipa nefiind altceva decat cheia spre fericire. Si daca fericirea nu e nimic altceva decat starea de bine, atunci nu ne ramane decat  sa ne trezim din somn si sa o constientizam.

Un alt haiku scris de  Basho, care este considerat maestrul suprem al poeziei haiku:

 

  1. Câți fluturi
    nu și-au fluturat cărarea
    de-a curmezișul zidului!
  2. M-am întors
    zărind un arbore uriaș:
    munții verii.
  3. Norii, când și când,
    Acoperă luna
    Împrospătând lumina privirii
  4. Păsările nu cunosc
    Floarea numită fluture.
    Cer de toamnă.
  5. Uneori norii
    Aduc odihna
    Celor ce admiră luna!
  6. Vântul de toamnă
    Bate deși
    Castanele nu-s coapte.
  7. Din marginea drumului
    hibiscusul s-a lăsat
    păscut de cal.
  8. A treizecea noapte fară lună
    criptomeri de o mie de ani
    ce-i înșfacă ciclonul.
  9. Pe marea întunecată
    țipătul unei rațe sălbatice
    albește vag.
  10. Bujor de iarnă
    și fluierar care spui atâtea –
    cuc al zăpezilor.
  11. Subt burniță,
    nalbele
    deschid un cer senin.
  12. Întreaga familie in vizită la cimitir –
    părul nins,
    bastoane în mână, sprijin.
  13. Zeul – absent;
    frunze moarte – gramadă.
    Pustiu.